Linkuri accesibilitate

Grotescul din noi și tragedia unei morți anunțate


Motto: „Bine, bine, stai acolo! Nu mai ține linia ocupată”

În mai, anul acesta, cadavrele a șapte femei de altă naționalitate au fost găsite pe fundul unui lac din Cipru. Din 1960, de la câștigarea independenței, și până în zilele noastre, Ciprul nu mai cunoscuse crima în serie. Ne interesează direct sordida poveste insulară pentru că relevă o reacție absurdă a poliției, acuzată direct de neglijarea emigranților. Începând din aprilie, media cipriote au dedicat editoriale întregi și prime pagini investigației legate de cele șapte crime mărturisite de Nicos Metaxas, un ofițer de armată în vârstă de 35 de ani. Până să le fie descoperite cadavrele, victimele - patru filipineze, incluzând o mamă și fiica ei de șase ani, o româncă și fiica ei de opt ani, și o femeie nepaleză - fuseseră declarate dispărute. Poliția a clasat repede cazurile. „Afacerea” a tulburat apele altfel liniștitei insule mediteraneene. Sub presiune publică cipriotă, ministrul Justiției a demisionat, iar șeful poliției a fost destituit. Oribila crimă în serie a atins însă mai multe puncte sensibile: relația societății cipriote cu femeile, cu emigranții, dar și laxitatea poliției. Într-un fel, victimele fuseseră de două ori invizibile: ca femei, și ca străine. Nu e astfel de mirare că psihopatul și-a ales victimele dintre femei imigrante, izolate, vulnerabile. A-ți fi frică într-o astfel de țară, cu buna reputație a paradisului păcii și stabilității într-o regiune tulbure, cu aproape patru milioane de turiști anual, trebuie că reprezintă un eveniment...

Dar despre laxitatea poliției și lipsa ei de profesionalism și umanitate este vorba și în (mai) sordidele crime de la Caracal. Nu ne îndoim că psihopații pot traumatiza și societăți în care instituțiile abilitate răspund adecvat, dar aici este vorba de un pattern cu mult mai nociv și insidios.

Desigur, criminalul Gheorghe Dincă nu și-a dorit să-și dea întâlnire, să seducă sau să atragă tinerele pe care le-a violat și apoi ucis. Dorința lui a fost aceea de a tortura și distruge. Nu există un mister insondabil în acțiunile psihopatului. Crimele lui sexuale sunt și politice pentru că-și au rădăcina într-un sistem al supremației masculine în același fel în care linșajul se bazează pe supremația albă. Pe scurt, o asemenea crimă precum cea petrecută la Caracal reprezintă o formă de terorism patriarhal. Reacția penibilă a poliției locale nu face decât să confirme această stare de fapt.

Recunoașterea unei astfel de probleme este, în orice caz, îngreunată de o lungă tradiție, pentru că, așa cum observa și Kate Miller în lucrarea sa clasică din 1970, Sexual Politics, „nu suntem obișnuiți să asociem patriarhatul cu forța. Într-atât de rotund este sistemul de socializare, într-atât de complet asentimentul general privindu-i valorile... încât abia mai pare să necesite o implementare violentă. ...Și totuși... controlul în societățile patriarhale ar fi imperfect, chiar inoperabil, dacă n-ar avea domnia forței pe care să se bazeze, atât în situații de urgență [apelul Alexandrei?], cât și ca instrument omniprezent de intimidare” (pp. 44-45).

În această perspectivă, violul apare ca expresie directă a politicii sexuale, o montare ritualică a dominației masculine, o formă de teroare care caută să mențină status quo-ul. Nu știm încă încotro vor duce toate ramificațiile cazului Dincă. Discuția despre societate este însă cea care trebuie să primeze și să răspundă cu mult mai comprehensiv emoției născute din atrocitatea de la Caracal. Să o spunem direct: România este o țară în care sexualitatea este în sine o formă de putere, în care opresiunea ia diverse forme și unde sexualitatea reprezintă elementul axial al inegalității de gen. Uciderea femeilor și copiilor, incluzând tortura și crima comise de către soți, amanți, tați sau străini, nu sunt, la rigoare, niște rele inexplicabile sau rezervate doar domeniului „monștrilor”. Din contră, crima sexuală este expresia ultimă a sexualității ca formă de putere. Crima sexuală (sau „recreațională”, cum o mai numește FBI-ul) este parte din tradiția pe care filosoafa americană feministă Mary Daly a numit-o ginocid. Pe cale de consecință, într-o asemenea societate, ginocidul este tocmai realitatea vieții trăită de fiecare femeie. Încă mai zâmbim?

Crimele din Sudul țării sunt cu atât mai relevante pentru discuția noastră cu cât semnele unei astfel de realități erau peste tot: în afișele și fișierele poliției cu femei dispărute, în ziarele locale care raportează zilnic tot felul de „atrocități” private, în emisiunile de știri („de la ora 5”, „ora 7”, „ora morții”), etc. Bărbații, atât cei decenți, cât și cei indecenți, se vor grăbi să se disocieze pe ei înșiși de un reprezentant care a fost dezvăluit public ca violator și criminal. Această grabă masculină de a te disocia, în special post-factum, este caracteristica unei culturi patriarhale în care conștientizarea supremației masculine instituționalizate este reprimată. Astfel, în mii de feluri invizibile, cultura locală dedublează distanța dintre ea însăși și violența sexuală, negând „normalitatea” fundamentală a acelei violențe într-o cultură a supremației masculine și încercând să o prezinte ca pe un domeniu rezervat exclusiv psihopaților și monștrilor.

Ce rămâne să le mai spunem femeilor din România după unul din cele mai zguduitoare cazuri de violență masculină din istoria post-decembristă? După 19 ore, cuvintele și-au pierdut sensul. Alexandra ar fi rămas oricum o persoană traumatizată dacă, prin minune, autoritățile ar fi reușit să-i salveze viața. Din acest motiv, este important să mergem la rădăcina răului dacă vrem să înțelegem de ce un om din această țară, o tânără de 15 ani, confruntată cu o situație limită, a fost practic invitată să elibereze linia vieții...

Opinia dvs.

Arată comentarii

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

XS
SM
MD
LG