Un debut egal cu o consacrare, şi „care aduce un suflu nou în literatura rusă” (Evgheni Vodolazkin), romanul Zuleiha deschide ochii, de Guzel Iahina (n. 1977, Kazan), Humanitas, 2020, „nepoata unei învăţătoare tătare deportate în Siberia, reaprinde flacăra care l-a condus pe Pasternak la Nobel” (Le Figaro Magazine).
Cum să redai pe scurt o saga de peste 400 de pagini?! Nici nu-mi propun s-o fac, suficient să pun faţă-n faţă două secvenţe – prima, în care soţii Valiev ascund, de frica colectivizării cu de-a sila, grâul pentru semănat în mormântul fiicelor lor, moarte prematur: „Murtaza răstoarnă acolo grăunţele galbene ca soarele, rostogolindu-se în ger ca nişte pietricele. Zuleiha îşi pune mâinile sub şuvoiul greu. Grâu.
O să doarmă aici, între Şamsia şi Firuza, în sicriul adânc din lemn, în aşteptarea primăverii. Iar când aerul va fi cald, când pajiştile pustii vor fi mângâiate de soare, va fi pus din nou în pământ, ca să răsară şi să crească verde pe câmp (…) Fetele îi ajutau mereu – nu era primul an când păstrau până-n primăvară proviziile părinţilor”; şi cea de-a doua, dintr-un lagăr de muncă de pe Angara, în cel de-al 16-lea an de deportare a femeii (gravide, cum se va dovedi – Iusuf se naşte la scurt timp după ce ajung în Siberia): „Moartea se împletea cu viaţa, erau tainic legate una de cealaltă – şi de aceea moartea nu era înspăimântătoare. Mai mult decât atât, în pădure viaţa ieşea întotdeauna învingătoare. Oricât de groaznice erau incendiile toamna, oricât de rece şi de aspră era iarna, oricât de crude deveneau animalele de pradă înfometate, Zuleiha ştia una şi bună: când va veni primăvara, copacii se vor umple de frunziş tânăr, iarba mătăsoasă va năpădi pământul înnegrit cândva de foc şi animalelor li se vor naşte o groază de pui zburdalnici. De aceea, când ucidea nu simţea că face o faptă plină de cruzime. (…) Nu demult îşi amintise din senin de grăunţele îngropate în cimitirul din Iulbaş, între mormintele fiicelor ei. Şi-i trecu prin minte gândul că nu se prăpădise toate. Unele, fie şi câteva, încolţiseră în crăpăturile sicrielor de lemn…”
Recomandată călduros de Ludmila Uliţkaia – „Zuleiha deschide ochii (…) are calitatea esenţială a literaturii adevărate: îţi merge direct la inimă” – şi salutată cu entuziasm de presa de pe mapamond, cartea tinerei tătăroaice Guzel Iahina e transpusă în câteva zeci de limbi, ceea ce înseamnă că marea tradiţia umanistă a romanului rusesc, departe de a fi murit, merge cu succes înainte.
31 mai ’21
