Linkuri accesibilitate

Identificarea locului carismei


În Italia lui Benito Mussolini, mitul Il Duce nu a avut rațiunea de a fi a religiei fasciste. În cuvintele istoricului italian Emilio Gentile, „el a fost creat din experiența colectivă a unei mișcări care s-a considerat pe sine purtătoarea unei carisme misionare cu totul aparte, una care în fapt nu a fost, la începuturile sale, strâns legată de Mussolini... Mitul Mussolini a apărut în contextul religiei fasciste, odată ce aceasta fusese instituționalizată” (vezi The Struggle for Modernity).

Fascismul italian a păstrat cu sfințenie liderul ca pe o instituție potențial independentă de Mussolini. Un jurist italian, contemporan cu acele vremuri, a formulat problema după cum urmează: „Dacă noul stat este să se transforme într-o existență permanentă, ceea ce înseamnă un «sistem-de-viață», el nu o poate face fără rolul Liderului, din pricina structurii sale ierarhice, chiar dacă acest Lider nu are anvergura extraordinară a Omului care a promovat revoluția în primul rând”.

În 1934, intelectualul fascist sard, Edgardo Sullis, a publicat o carte al cărei titlu amintea de Thomas à Kempis—Il Duce. Imitazione di Mussolini—și în care îi îndemna pe militanți să ducă o viață politică dedicată în totalitate transformării radicale a societății și chiar a lor: „Ar trebui să-l imitați doar pe Mussolini. Nu ar trebui să aveți alt model în viață în afara lui”.

Acest „cezarism totalitar” (pentru a folosi termenul lui Gentile), sau bonapartism hierocratic, care a permis caracterul interșanjabil al carismei între lider și partid este izbitor de similar formulei sovietice a secretarului-general ca „Lenin al timpurilor noastre” (folosită adesea și în alte regimuri comuniste). De fapt, lupta dintre Stalin și rivalul său absolut, Troțki, a vizat o chestiune esențială: care dintre ei poate pretinde cu legitimitate a fi „Lenin-ul la zi”?

În cazul sovietic, forma esențială de carismă a fost aceea a partidului ca incarnație a socialismului științific, agentul escatologic care a accentuat „clivajul dintre proletariatul «în sine» și proletariatul «pentru sine», precum și crearea unui agent însărcinat cu închiderea acestui hiat”. Chiar și legitimitatea lui Stalin, la apogeul cultului personalității, „rezida în ochii liderilor partidului în ceea ce ei vedeau ca rolul său de garant al puterii lor colective a statului”.

Precum în cazul lui Mussolini, Lenin a rămas fondatorul bolșevismului, șeful statului sovietic (mai întâi statul proletarilor) și liderul popoarelor sovietice. Sub stalinism, „faptul că partidul exista ca o ierarhie continuă, integrată, care era încastrată instituțional și ideologic în sistem, însemna că existase întotdeauna ca resursă pentru corectarea și ținerea sub control a politicilor cele mai extreme ale regimului. Continuitatea instituțională a partidului a furnizat baza pentru auto-control” (vezi studiul semnat de Yoram Gorlizki și Hans Mommsen în Beyond Totalitarianism).

O asemenea reglare specifică a permis reinventări și stagnări leniniste succesive, atât în Uniunea Sovietică, cât și în Europa de Est. O posibilă explicație pentru impactul exploziv imens al „Raportului Secret” al lui Nikita Hrușciov (februarie 1956) a fost, dincolo de remarca clasică despre acceptarea failibilității în aplicarea liniei partidului la cel mai înalt nivel de putere, faptul că acele crime dezvăluite fuseseră comise împotriva partidului.

Mitul lui Stalin corupsese ireversibil „impersonalismul carismatic” al partidului (în cuvintele lui Ken Jowitt). Ideea de bază este, pentru moment, aceea că atât fascismul (în metamorfoza sa italiană), cât și leninismul, au conținut în ele posibilitatea unei regenerării carismatice indiferent de persoana liderului.

Ceea ce a contat pentru adepții înfocați a fost promisiunea mântuirii întrupată de partid—sursa libertății prin experimentarea de succes asupra istoriei. Cu toate acestea, în cazul italian, o asemenea resuscitare a partidului după dispariția lui Mussolini s-a dovedit imposibilă din cauza situației dezastruoase în care s-a găsit țara ca urmare a administrării incompetente a efortului de război din partea Partidului Național Fascist.

Istoricul R. J. B. Bosworth remarca faptul că până și în timpul Republicii Salo, „noul regim a evitat cu atenție cuvântul «fascist», optând în schimb pentru «social» ca semn al atașamentului său revoluționar față de o «nouă ordine», acasă și pretutindeni”. Noua Republica Sociale Italiana poate fi percepută ca o încercare disperată, dar condamnată să eșueze, de a revitaliza misiunea eroică a fascismului în Italia (vezi Mussolini’s Italy). În prima sa transmisiune după întoarcerea în Italia (18 septembrie 1943), Mussolini anunța că noul stat va fi „fascist într-un fel care ne poartă înapoi la originile noastre”.

Vezi comentarii (1)

Acest forum a fost închis

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG