Linkuri accesibilitate

Importanța Congresului al III-lea al PMR


Preocupat de „al doilea dezgheț” al lui Nikita Hrușciov, dejiștii au încercat să reziste stalinizării printr-o strategie naționalistă menită să amăgească intelighenția locală și să micșoreze clivajul dintre elita de partid și populație.

În realitate, elita comunistă românească s-a dovedit extrem de iscusită în construirea unei platforme a anti-destalinizării în jurul conceptelor de industrializare, autonomie, suveranitate și mândrie națională. Pentru Gheorghiu-Dej, ideea era să mențină relații apropiate cu liderii sovietici fără a le emula însă eforturile de distrugere a mitului lui I. V. Stalin.

Lupta împotriva „cultului personalității” însemna pentru români confirmarea alurii lor internaționaliste și cultivarea imaginii nucleului conducător de partid ca avanpost al ortodoxiei leniniste. Principalele două evenimente care au avut loc în PMR la începutul anilor ’60, Congresul al III-lea (20–28 iunie 1960) și Plenara Comitetului Central (30 noiembrie – 5 decembrie 1961), au subliniat nevoia industrializării forțate pentru a genera susținerea în masă a partidului și ranforsa pretențiile patriotice „antihegemonice” ale echipei lui Dej. Accentul pe devotamentul total al liderilor față de interesele naționale avea să devină un element central al strategiei partidului de ademenire a intelighenției și maselor.

Gheorghiu-Dej s-a asigurat mai întâi că această emergentă linie politică indigenă nu va irita Kremlinul. La marile conferințe și simpozioane comuniste internaționale, delegații români au sunat mai pro-sovietici decât colegii maghiari sau polonezi. În vara anului 1958, atunci când, sub presiune chineză, Moscova a calificat noul program al Ligii Comuniștilor din Iugoslavia drept „revizionist”, românii au susținut fără rezerve poziția Kremlinului.

Cel puțin la nivel oficial, relațiile dintre conducerile PMR și PCUS nu fuseseră niciodată mai calde. Bazat pe documente din arhivele PCR, se pare, în orice caz, că nu acesta a fost adevărul complet: cu varii prilejuri, Dej a insistat în discuțiile sale private că partidul pe care îl păstorea se maturizase și că relațiile dintre țările socialiste ar trebui să fie guvernate de principiile egalității totale și independenței naționale.

În același timp, pe măsură ce conflictul dintre Moscova și comuniștii albanezi se adâncea, Dej s-a plasat de partea sovieticilor. Implicit (ceva ce știa foarte bine), acest lucru a însemnat că Bucureștiul era gata să susțină Kremlinul în iminenta ciocnire cu comuniștii chinezi, „patronii” liderului comunist albanez Enver Hoxha. Moscova privea partidul românesc drept cel mai loial și a decis să folosească un eveniment organizat la București în iunie 1960 ca pe o „repetiție cu costume” pentru un atac împotriva Albaniei (și, deci, a lui Mao) la conferința comunistă mondială din noiembrie.

Nikita Hrușciov, prim secretar al Comitetului Central al PCUS și președinte al Consiliului de Miniștri al Uniunii Sovietice, a participat în persoană la Congresul al III-lea al PMR, după cum au făcut-o și alte figuri-cheie ale comunismului global. Congresul a demonstrat unitatea conducerii PMR și faptul că Dej se afla în deplin control al partidului; mai mult, evenimentul nu genera schimbări majore în privința politicilor de partid.

Ghiță Ionescu a fost cel care a remarcat obtuzitatea discursurilor și absența oricărei examinări reale a evenimentelor dramatice ale deceniului anterior—undele de șoc de după Congresul XX al PCUS, Revoluția din Ungaria, marile epurări intrapartinice din 1957–1958 sau campaniile și procesele derulate împotriva intelectualilor și studenților români: „Intervențiile din timpul Congresului au clamat o serie de succese pe toate fronturile, dar n-au existat niciun fel de trimiteri la progresul destalinizării. Și nici măcar alegerile pentru Comitetul Central și Politburo nu au arătat nicio schimbare de personal, care ar fi putut [în principiu] anunța schimbări de politică”. (Comunismul în România)

Importanța Congresului al III-lea al PMR rezidă în lansarea unui program economic pe termen lung (extins până în 1965) menit să ducă la industrializarea masivă a țării, cu accent pe metalurgie și industriile constructoare de mașini. Congresul a luat în discuție rezultatele planului cincinal anterior și a aprobat o schiță a noului plan pe șase ani.

Principala prioritate a ambelor planuri a fost construirea unei enorme oțelării la Galați. În ceea ce privește agricultura, Gheorghiu-Dej a raportat la Congres că circa 680.000 de familii țărănești, deținătoare a 1.8 milioane de hectare de pământ, nu erau încă incluse în sectorul socialist. Cu toate acestea, a afirmat că procesul de colectivizare a agriculturii românești se va sfârși în 1965 (în realitate, încheierea colectivizării avea să fie anunțată încă din aprilie 1962).

În același timp, Congresul a aprobat o mobilizare de masă fără precedent pentru îndeplinirea obiectivelor economice ale partidului. Pentru români, exploatarea propriului potențial industrial, pe lângă sectorul agricol, însemna o chestiune de demnitate națională, iar politica economică a României avea să devină un motiv de gâlceavă între Moscova și București în aprilie 1964, atunci când comuniștii locali au publicat o „declarație” despre criza comunismului global, sfidând cu trufie pretenția supremației sovietice asupra Blocului.

Semințele acestui conflict erau încă străine delegaților și observatorilor străini la al III-lea Congres, convinși cu toții că relațiile dintre Moscova și București sunt mai apropiate ca oricând...

Vezi comentarii (1)

Acest forum a fost închis

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG