Linkuri accesibilitate

Independența la 30 de ani și metamorfozele ei


„Independența Republicii Moldova pe care o vom sărbători pe 27 august este mai curând un deziderat, o stare de spirit, o aspirație, mai puțin o realitate”. Aceasta e concluzia mai tuturor analizelor, interviurilor și dezbaterilor pe care le-am urmărit în ultimele zile.

Pragul celor 30 de ani ai Republicii Moldova impune cumva mai multă solemnitate, dar și o privire critică, retrospectivă, asupra acestui interval de timp. Iar faptul că aniversarea independenței, în 2021, o marcăm deja într-o „paradigmă nouă”, instituită după schimbarea politică rezultată în urma alegerilor anticipate din 11 iulie, scrutin precedat de victoria Maiei Sandu la prezidențiale, configurează bilanțul unui ciclu istoric pe care îl dorim încheiat.

Dacă independența a rămas doar o aspirație, o formulă juridică laxă, insuficient susținută în spațiul acțiunii concrete, ar trebui să ne întrebăm de ce am avut un parcurs atât de accidentat? Ce am putea numi „condiții obiective” în istoria nu tocmai fericită și echivocă a Republicii Moldova, ce-au fost împrejurări insurmontabile, întrucât țineau de moștenirea unui imperiu de care ne-am rupt la 27 august 1991 și chiar de racilele ocupației mai vechi, țariste, a Basarabiei, și unde e de căutat „factorul subiectiv”, ce a fost slăbiciune umană, decizie eronată, iresponsabilă și chiar trădătoare? (Termenul „trădare” îl auzi mereu din gura celor care judecă fără menajamente această perioadă.)

E important să răspundem pe cât posibil onest și lucid la aceste întrebări, pentru a nu înregistra un alt rateu, deja sub mandatul noii guvernări, un alt eșec în biografia moldovenilor care au votat la ultimele alegeri prezidențiale și parlamentare pentru modernizarea, europenizarea Republicii Moldova, iar mulți dintre ei și pentru idealul Reunificării naționale.

În categoria „greutăților obiective”, care au sabotat independența, trebuie să trecem din start criza de identitate, precaritatea memoriei istorice, slaba aderență în societatea noastră la valori precum demnitate, curaj, conștiință națională, rectitudine morală. Un teritoriu de frontieră multiplu tranzacționat, cum a fost (mai este?) Moldova dintre Prut și Nistru, a sfârșit prin a secreta o mentalitate tranzacționistă. Adică un fel de a trai de azi pe mâine, lipsit de solidaritate și coeziune internă, o preocupare exclusivă pentru succesul imediat, „neîmpovărat” de scrupule, un caracter maleabil, „proteic”, talentul de a te aranja cu cel puternic și abuziv, pentru a-ți asigura supraviețuirea.

Și a mai fost scepticismul funciar față de noutate, față de schimbarea care te poate scoate din obișnuințele tale mediocre, dar care îți asigură cât de cât existența sau subzistența. Mai ales că propaganda de la Moscova nu a încetat să atace mintea moldoveanului, după ce i-a agresat ființa fizică prin deportări, execuții, foamete organizată, epurări și persecuții politice în anii comunismului sovietic. Nostalgiile după URSS, preferința pentru ceea ce unii numesc „modul rusesc de viață” sunt destul de pronunțate și azi, după 30 de ani de la declararea independenței, în pofida faptului că Rusia ne-a organizat un război separatist în 1992 și ne ține dependenți energetic și ocupați militar în Transnistria.

... avem în Moldova o întreagă literatură tributară acestei direcții a replierii în arhaic

Rezistența la Rău, atât câtă a fost – vorbim de Răul politic, totalitar, imposibil de înfruntat în câmp deschis –, în afara unor gesturi individuale ale intelectualilor, reprimate cu brutalitate, s-a circumscris mai mult la nivelul „firului de iarbă” sau, după o expresie mai pretențioasă, acreditată academic pe ambele maluri ale Prutului, s-a făcut prin „evadarea din istorie”. A prevalat miza pe valori verificate, imuabile, pe cutume de familie care au asigurat continuitatea biologică – avem în Moldova o întreagă literatură tributară acestei direcții a replierii în arhaic, a recuperării „primordialului” proteguitor.

Dar dacă până și pe timpul regimului sovietic subiectivă a fost alegerea pe care au făcut-o unii moldoveni, și anume: să devină sau nu informatori KGB (lustrația – o altă restanță a independenței!), cu atât mai puțin dictată de „blestemul locului” a fost conduita celor care s-au perindat la putere după 1991, când a alege între bine sau rău nu mai era o opțiune dramatică. Se spune că fiecare popor își merită conducătorii. Totuși, nu putem extinde păcatele politicienilor asupra întregului electorat, pentru că oamenii i-au votat nu ca să ajungă în sărăcie (el, poporul!), nu ca să îngroape un ideal național (ei, politicienii), ci pentru a face exact inversul, așa cum au promis.

Așadar, nu totul a fost fatalitate, nu totul a fost așezare „în calea tuturor răutăților”, vorba cronicarului. Uneori aceste realități nefericite au servit ca alibi și scuze clasei conducătoare de la Chișinău pentru a nu adopta programe și atitudini pe care alte popoare aflate sub ocupație sovietică le-au asumat fără ezitare.

Țările Baltice, faimoase pentru solidaritatea lor națională, au stabilit exigențe față de politicienii independenței și aceștia le-au corespuns, au realizat aspirațiile populare de integrare europeană și euroatlantică, chiar dacă am mai auzit, sporadic, despre deconspirarea unor agenți FSB printre șefii de partide de la ei.

Despre prevalența factorului subiectiv, a conduitei imorale, a mediocrității și lașității, putem vorbi mai ales cu referire la perioada guvernărilor așa-zis proeuropene de după debarcarea regimului Voronin, în intervalul 2009-2019, când a existat un puternic sprijin intern și extern pentru reforme.

Cu siguranță, liderii politici moldoveni votați cu o mereu reînnoită speranță, ar fi putut fi mai buni, mai inspirați, mai integri, dar au dezamăgit, deși nu era deloc obligatoriu să se întâmple așa. S-au făcut multiple analize pe acest subiect: cine și cum a ratat, a greșit, cum a fost subordonată justiția, cum a ajuns statul în captivitatea unor prădători „fără mamă, fără tată”, animați de o poftă nesățioasă de putere și avere, pentru ca această fojgăială execrabilă să-l facă pe moldoveanul adus pe muchia disperării să rostească un adevăr elementar: vrem la guvernare pe cineva care să nu fure, să nu mintă, să țină cât de cât la țara asta!

Din eșec în eșec, din trădare în trădare, independența a trecut prin mai multe metamorfoze, a degradat dintr-o expresie a libertății, pe ruinele imperiului sovietic, în contrariul său: într-o formă de vasalitate și re-subordonare față de Moscova. Un regim cimentat deopotrivă de trupele rusești din Transnistria, de propaganda Kremlinului și de rețelele de corupție, care înăbușeau spiritul liber, mobilitatea, inițiativele îndrăznețe. I s-a spus „statalitate”, adică o carcasă colorată ideologic într-o retorică anti-românească și anti-occidentală, zisă și „neutralitate” geopolitică, menită să conserve rânduielile post-sovietice, să asigure supremație și privilegii unei nomenclaturi cleptocrate.

Din fericire, „carcasa statalistă” s-a fisurat. Reforma justiției, asumată de noua putere proeuropeană de la Chișinău, ar trebui să ne conducă spre un stat de drept autentic, spre dezvoltare și creștere economică, chiar dacă drumul va fi anevoios.

Pentru libertate trebuie să lupți în fiecare zi

Pentru că, oricât de puternică e influența rusă în Republica Moldova, dacă există voință politică, dacă se va munci cinstit și cu abnegație, dacă legea va fi respectată, dacă instituțiile vor lucra în folosul cetățenilor, nu al hoților de miliarde etc., orizontul s-ar limpezi, oamenii ar căpăta încredere și mulți din conaționalii noștri plecați în străinătate s-ar întoarce să-și facă un rost acasă. Depinde de consecvența noii guvernări, dar și de vigilența, de implicarea cetățenilor în actul democratizării și al responsabilizării față de soarta acestei țări. Pentru libertate trebuie să lupți în fiecare zi, nicio victorie nu e definitivă. Națiunea e o entitate, un proiect în care trebuie să învestești mereu, fără a înceta să te întrebi dacă faci bine ceea ce faci, dacă nu ai greșit direcția, dacă nu e cazul să aduci corecturi traseului pe care te-ai angajat. Independența e un proces, o cale deschisă, nicidecum o stație-terminus. Niciun conducător, niciun partid nu poate avea cuvântul hotărâtor asupra destinului național – poporul e singurul decident. Așa cum scrie în Declarația de Independență a Republicii Moldova.

Vezi comentarii

Previous Next

Previous Next

XS
SM
MD
LG