A scrie istoria politică a unui partid sau mișcare leninistă înseamnă, în primul și-n primul rând, a înțelege rolurile indivizilor în luarea sau anularea unor decizii cruciale.
Chestiunile strategice sunt, desigur, importante, iar în Europa de Est au fost abordate într-un cadru aservit în chip esențial dogmei staliniste (devierea echivala cu trădarea, fie ea „obiectivă” sau „subiectivă”). Inamicii erau peste tot, în vreme ce principala datorie a militantului stalinist a fost aceea de a depista „vermina” infiltrată.
Așa cum a spus-o Franz Borkenau în World Communism, „un individ care, lucrând în partid, se face personal vinovat de eșecul revoluției devine, de fapt, mai rău decât un dușman declarat […] El este un «trădător»; pentru că în mentalitatea comunistă, fiecare eșec—nu unul obiectiv, ci eșecul realității de a se conforma Utopiei—presupune un trădător”.
În termenii obsesiei legate de dușmani (o numesc „complexul calului troian”), n-au existat diferențe fundamentale între România lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și Ana Pauker și Cehoslovacia lui Rudolf Slánský și Klement Gottwald, Ungaria lui Mátyás Rákosi și Ernő Gerő, Bulgaria lui Vulko Cervenkov, ori Germania de Est a lui Walter Ulbricht.
Adevărații staliniști se disting prin descoperirea dușmanului invizibil
Pentru mintea stalinistă, detectarea inamicilor „în rândurile propriilor cadre” era chiar mai importantă decât depistarea dușmanilor de clasă evidenți, pentru că demascarea primilor era și mult mai anevoioasă. Este suficient de ușor, spunea Gheorghiu-Dej, să observi și expui ostilitatea lui Iuliu Maniu. Însă adevărații staliniști se disting prin descoperirea dușmanului invizibil care a pretins că este „unul de-ai noștri”, când în realitate subminează marile realizări ale partidului.
Această logică a inspirat lupta pentru putere în sânul partidelor leniniste din Europa Centrală și de Est de-a lungul perioadei Cominformului (1947–1953). Într-adevăr, deși Cominformul n-a avut vreodată aceeași importanță globală ca Internaționala a Treia, a furnizat totuși cadrul în care au avut loc unele dintre cele mai atroce persecuții, atât împotriva comuniștilor, cât și a anticomuniștilor, în numele apărării revoluției proletare.
Inspirate de teza maniheistă a ideologului sovietic Andrei Jdanov privitoare la un nou război internațional de clasă între două tabere (una progresistă, condusă de Uniunea Sovietică, cealaltă reacționară, condusă de Statele Unite), practica și ideologia Cominformului au echivalat cu un stalinism exacerbat și paroxistic. Epuratori și epurați, torționari și victime, cu toții au fost prinși în mecanismul infernal al lichidărilor continue, cu adevărat interminabile.
Nimeni nu se simțea sigur în acest sistem terorist, nici măcar cei mai de încredere agenți ai Moscovei. Într-o zi, Gheorghiu-Dej s-a simțit amenințat de intrigile „grupului Pauker-Luca”; a doua zi, „moscoviții” erau îndepărtați de la putere (și și-au pierdut libertatea fizică) plecând de la cele mai absurde acuzații.
Liderii Partidului Comunist Român erau participanți obedienți și disciplinați ai acestui joc, iar mișcările lor reflectau cu maximă fidelitate intențiile, interesele și așteptările Moscovei. Tot ei au avut însă o relativă marjă de autonomie: era, până la urmă, prerogativa lor aceea de a desemna victimele ca urmare a competiției pentru putere la vârful partidului. Autorii Cominformului scriseseră scenariul. Le rămânea staliniștilor români, bulgari, polonezi sau maghiari misiunea de a-l pune cel mai convingător în practică.
Merită, așadar, să examinăm principalele trăsături ale elitelor comuniste române, luptele lor fracționiste, precum și cele mai proeminente personalități care au contribuit la stalinizarea României și transformarea ei într-un docil satelit sovietic. PCR a fost personificarea unei secte revoluționare: fundamentalist în sistemul de convingeri, puternic opus oricărei forme de erezie sau gândire critică, militarist, hiper-disciplinat, conspirativ, ascetic, milenarist și profund doctrinar.
