Marele intelectual palestinian Edward Said nota că intifada este singurul termen arab intrat în vocabularul politic internațional al sec. XX. Pentru Said (autorul influentului studiu Orientalism și profesor de literatură la Columbia University), această Intifada era singurul răspuns posibil al unei populații, palestinienii, care înțelesese că nici un ajutor real nu va veni vreodată din afară pentru a o sprijini în obținerea independenței.
Ideea de revoltă neînarmată pe care o conține în sine noțiunea de Intifada fusese aplicată de mai multe ori de-a lungul secolului XX, în Irak mai întâi, în 1952, apoi în Egipt și în alte țări arabe, înainte ca ea să fie preluată și folosită repetat de grupările palestiniene.
Atunci când Intifada palestiniană a început în teritoriile ocupate de Israel, în decembrie 1987, Yasser Arafat, cel cu care a colaborat și cu regimul lui Ceaușescu, era șeful istoric al OEP, Organizația pentru Eliberarea Palestinei.
Principiul unei Intifada (de la verbul care înseamnă „a se scutura”) este simplu și în aparență onorabil: populația, în special tinerii se revoltă, însă nu se folosesc arme letale împotriva forțelor de ordine sau ocupante, ci pietre, eventual cocktailuri Molotov. Ocupantul reprimă, dar poate ucide în orice moment, din pricina tensiunii, din accident, sau pentru că situația degenerează, și atunci blamul cade pe forțele de ordine.
Dacă acceptăm o periodizare, am putea spune că în Israel și în teritoriile palestiniene începe acum a treia Intifada. Prima a fost cea pomenită, declanșată în 1987 și care a durat până în 1993, până la acordurile de la Oslo care au adus pacea între Israel și OEP a lui Arafat. Apoi, în 1994, Yasser Arafat a primit premiul Nobel pentru pace, alături de liderii israelieni Ițhak Rabin și Șimon Peres. În acel moment, Arafat era deja președintele Autorității Naționale Palestiniene.
A doua Intifada a fost stârnită în anul 2000, pe fundal de exacerbare a tensiunilor între cele două părți. Scânteia a fost vizita durului premier israelian de dreapta și fost general Ariel Sharon la moscheea Al Aqsa din Ierusalim, situată chiar deasupra Zidului Templului, „zidul plângerilor”. În fața protestelor violente poliția a răspuns la fel de violent, apoi totul s-a extins și vreme de cinci ani întregul Israel și teritoriile palestiniene au intrat într-un ciclu de violență, incluzând și atentate sinucigașe, care au făcut cu totul 3.000 de morți în partea palestiniană și cel puțin o mie printre israelieni, fără a mai socoti câteva zeci de străini, inclusiv turiști. Această a doua Intifada a încetat în 2005, odată cu retragerea israeliană din Gaza și construirea zidului-barieră de-a lungul Cisiordaniei, pentru separarea celor două entități și comunități.
Tehnicile și principiul aplicate în Intifada au fost și au rămas însă, în același timp, și foarte criticate. I se mai spune „rezistență agresivă neînarmată”, dar este vorba în primul rând de o instrumentalizare a civililor. Multe dintre victime sunt adolescenți, uneori chiar copii.
Mulți experți și politologi non-musulmani critică așadar principiul, pentru că el poate acoperi o formă de cinism. Adevărații militanți stau ascunși, dirijează, însă nu participă, în vreme ce tinerii recrutați, sau unii care o fac în mod spontan, merg să atace militari înarmați sau polițiști știind ceea ce riscă.
În final, rămâne remarca lui Edward Said: intifada este singurul termen arab intrat în vocabularul politic contemporan.
