Ne apropiem de sfârşitul acestui an şi e timpul probabil să tragem linia şi să facem unele totaluri. Presa din R. Moldova s-a confruntat în 2019 cu probleme vechi, între care limitarea accesului la informație, concentrarea și pozițiile dominante pe piața media și monopolul pe piața de publicitate. O nouă îngrijorare e redistribuirea sferelor de interese în domeniul media. Imperiul media al fostului democrat Vlad Plahotniuc a început să se ruineze, în schimb s-a consolidat un alt holding mediatic, afiliat socialiştilor şi preşedintelui Dodon. Presa din Moldova a devenit extrem de politizată nu doar ca structură de proprietate, ci şi ca conţinut, constată experta media Ioana Avădani, șefa Centrului pentru Jurnalism Independent din România.
Europa Liberă: Dna Avădani, înainte vreme tabloidizarea era pericolul numărul unu al presei, acum fake news-ul este marota, sperietoarea, dar cu timpul, iată, lumea se obișnuiește cu epoca post-adevăr. Ce altă sperietoare vine din partea presei?
Ioana Avădani: „N-aș putea să vă spun, nu știu dacă este foarte bine că ne obișnuim în timp cu sperietorile. Evident că o parte din aceste teme vin și se duc, pentru că acesta este cursul vieții, în plus o parte din aceste teme sunt umflate artificial și în momentul în care li se termină durata de viață, ele dispar de pe agenda publică. În ceea ce privește dezangajarea noastră față de ceea ce se numește fake news, eu am mari probleme cu acest termen și o să vă spun și de ce. S-ar putea să aibă o parte bună și o parte proastă. Partea proastă este că o normalizăm, ni se pare că este parte din viața noastră, ni se pare că asta-i presa, așa funcționează presa.”
Partea bună este că ne-am dezvoltat un simț critic mai vioi...
Europa Liberă: Și o decredibilizăm?
Ioana Avădani: „Și o decredibilizăm din start. Partea bună este că ne-am dezvoltat un simț critic mai vioi, ne uităm cu mai multă circumspecție la ceea ce ni se servește drept adevărul absolut și atunci putem să discernem mai bine între informație și ficțiune.”
Europa Liberă: Și a mai rămas ceva credibil?
Ioana Avădani: „Cu siguranță! Cu siguranță a rămas ceva.”
Europa Liberă: Investigațiile, de exemplu?
Ioana Avădani: „Dincolo de investigații, că și aici am o problemă. Toți ne gândim la jurnalismul de investigație ca fiind regina jurnalismului, se depun eforturi deosebite pentru dezvoltarea ei.”
Europa Liberă: În țara hoților, logic.
Ioana Avădani: „Și în țara hoților, și în alte țări, pentru că nu există țări fără hoți, dar concentrându-ne foarte mult și eforturile, și atenția pe jurnalismul de investigație, scăpăm din vedere ceea ce constituia, de fapt, esența jurnalismului, informația de zi cu zi care să-l ajute pe cetățean să-și navigheze viața. Dacă toți facem jurnalism de investigație, despre primărie cine mai scrie? Și nu vorbesc aici despre marile tunuri pe care, eventual, le dau primarii, ci despre viața de zi cu zi a comunității.”
Europa Liberă: Dar, fiți de acord, despădurirea, Roșia Montana, gunoiștile, astea chiar eclipsează viața ordinară?
Ioana Avădani: „Da, dar acestea sunt 3, 4, 5 subiecte care domină agenda publică, dar care nu formează agenda publică. Viața noastră este și altceva decât Roșia Montană și managementul deșeurilor, și tunurile în industria de energie ș.a.m.d. Între acești mari poli de jurnalism de investigație ar trebui să existe o materie vie, acel jurnalism al nostru de zi cu zi.”
Europa Liberă: Jurnaliștii sunt drogați sau li se impune o agendă. Și atunci, cine trebuie să revendice un conținut normal despre viața primăriei sau despre noutățile de cinema?
Ioana Avădani: „Ați folosit un termen care mă pune pe gânduri, acela cu „jurnaliștii sunt drogați”. Aș reformula un pic, pentru că eu țin cu jurnaliștii în toată dezbaterea asta și aș spune că, din păcate, jurnaliștii - și la dvs., ca și la noi - au pierdut controlul asupra agendei editoriale. Departe sunt zilele în care mi-l amintesc pe dl Liviu Gherman, care era pe atunci președintele Senatului, dacă nu mă înșel. Întrebat pe treptele Parlamentului României, ce părere are despre un subiect, dânsul a răspuns: „Nu știu, că n-am citit presa încă”. Departe sunt vremurile în care politicienii de rang înalt își formau opinia și își modelau pozițiile în funcție de ce apărea în presă. Mai nou, vedem, cum spuneam, și la dvs., dar și la noi, un ping-pong de declarații. Politicienii ne joacă cum vor ei. Dacă unul dintre ei face o mărgică și cotcodăcește, toată presa trebuie să scrie despre mărgică, împotriva mărgicii, despre tonul cotcodăcelii ș.a.m.d.”
Europa Liberă: Exact asta spuneam, că ei sunt drogați. Deci, ei fac parada declarațiilor.
Ne-am reîntors la preferința pentru narativ...
Ioana Avădani: „Sper. Îmi place să cred că nu sunt chiar drogați, că sunt doar prinși ca șoriceii aceia care se învârt în rotițe...”
Europa Liberă: Dar în engleză asta-i: addicted? Adică dependenți de politicieni, ce mai scoate pe gură pe ziua de azi.
Ioana Avădani: „Eu cred cu tărie, și avem exemple și la dvs., și la noi de jurnaliști care ies din această rotiță, care se duc în căutarea adevăratelor povești. Și le spun povești nu pentru că sunt povești de adormit copiii, ci pentru că ne-am reîntors la preferința pentru narativ, avem în continuare acest nesaț pentru narativ. De fapt, jurnalismul asta a fost la originile lui...”
Europa Liberă: Pot să vă dau un exemplu de la noi? Îl știți și Dvs. – „Oameni și Kilometri”.
Ioana Avădani: „Da.”
Europa Liberă: Un exemplu de povești, într-adevăr, care sunt la distanțe foarte scurte, dar sunt atât de departe de ceea ce vorbeați adineauri.
Ioana Avădani: „Da, pentru că noi considerăm că poate oamenii nu mai sunt importanți. Cred că și politicienii consideră că oamenii nu mai sunt importanți și marea miză acum este să transformi discursul politic, să-i dai un fir narativ. N-aș vrea să cădem în păcatul celălalt, în care să citim doar povești despre oameni. Sunt foarte frumoase, dar nici alea nu sunt suficiente, ci pur și simplu să aducem lucrurile pe calea de mijloc, în făgașul lor firesc, în care jurnalismul să-i ajute pe oameni să-și formeze opinia despre cum merg treburile în țară.”
Europa Liberă: Asta-i o boală de tranziție, e o invenție a Estului?
Ioana Avădani: „Nici, nici, pentru că se întâmplă cam peste tot. Discutam în urmă cu ceva timp cu o jurnalistă americană și un trainer de presă, cu care ne cunoaștem de foarte mult timp și care ne spunea, de exemplu, cum se vede din America ceea ce pentru noi este un exemplu-model de jurnalism, și anume jurnalismul de la New York Times. Concentrându-se pe actele președintelui, New York Times a devenit părtinitor, pentru că dacă președintele face 30 de activități într-o zi și tu vrei să le acoperi pe toate, vei sfârși prin a scrie în permanență despre președinte.”
Europa Liberă: Agendă impusă...
Marea miză acum este să transformi discursul politic...
Ioana Avădani: „Nici măcar impusă, ci pur și simplu se folosește ADN-ul presei, care trebuie să scrie despre cei de la putere pentru a distorsiona agenda.”
Europa Liberă: Chiar dacă critic?
Ioana Avădani: „Chiar dacă critic, dar dacă tu scrii critic 30 de articole despre aceeași persoană, în aceeași zi, unde te mai poziționezi ca jurnalist independent? Deja am ajuns într-o situație paradoxală, în care nu numai jurnaliștii care laudă sunt părtinitori, ci și cei care vor să țină autoritățile sub control devin la un moment dat părtinitori, pentru că sunt atât de multe lucruri care se întâmplă și simți nevoia să scrii despre ele, încât îți comandă agenda, până la urmă. Chiar dacă nu mai este telefonul roșu, chiar dacă nu mai este firul direct, chiar dacă nu mai pune mâna dl Năstase pe telefon să dicteze știri la Radio România, prin acțiunile lor și prin acest val uriaș de exprimare politică, politicienii fac până la urmă agenda.”
Europa Liberă: Ce a mai rămas din echidistanță, dacă a mai rămas o normă deontologică?
Ioana Avădani: „Și asta este o discuție interesantă, pentru că, cel puțin în ultimii ani, s-a pus sub semnul întrebării și datoria de echidistanță a jurnalistului. Semnalul de alarmă a fost tras la începutul-jumătatea anilor ‘90 cu genocidul din Ruanda, când jurnaliștii prezenți la fața locului, văzând ce se întâmplă, au încercat să păstreze datoria de echidistanță, li s-a reproșat că nu au spus lucrurilor pe nume. Deci au vorbit de război civil, când, de fapt, se aflau în prezența unui genocid, termen pe care la vremea respectivă niciun ziarist care voia să-și facă treaba echidistant nu l-ar fi folosit. Termenul de genocid este un termen foarte încărcat.”
Europa Liberă: Extrem.
Ioana Avădani: „Exact! De atunci a început discuția dacă ai în fața ta doi actori, dintre care unul încalcă în mod vizibil drepturile omului, ai aceeași obligație de echidistanță față de el? Jurnalistul nu ar trebui să fie un purtător de mesaj pentru respectarea drepturilor omului? Și atunci, dacă tu te poziționezi ca jurnalist neutru, nu cumva faci jocul atacatorului? E o discuție care nu are răspuns unic și deocamdată nu are răspuns, dar genul acesta de frustrare, de insuficiență a regulilor profesiei față de ceea ce se întâmplă zilele acestea în lume a născut, de fapt, o nouă generație de comentatori pe rețelele sociale. Deci, nemulțumiți de această, să-i spunem, neutralitate pe care și-o impun jurnaliștii, oamenii au început să scrie ei, așa cum cred ei de cuviință, cu bunele și cu relele, cu tot soiul de umor, care au apărut în spațiul public, cu tot felul de polarizări. Dar ceea ce vedem acum pe rețelele sociale, acest val de comentarii ale oricui despre orice este, cred eu, o reacție la modul în care jurnalismul a încercat să-și păstreze neutralitatea foarte mult timp.”
Europa Liberă: Și atunci n-o să moară jurnalismul autentic, academic și să se nască un fel de jurnalism extra-jurnalistic?
Ioana Avădani: „Se poate întâmpla și lucrul acesta. Eu cred însă că jurnalismul autentic, m-aș feri de termenul „academic”, că s-ar putea ca tocmai această retragere în academic să fie moartea jurnalismului, dar jurnalismul ar trebui să-și modifice regulile și să-și impună valoarea în contextul nou-creat. Unul dintre exemplele pe care le dau, pentru că l-am trăit, este momentul incendiului de la „Colectiv” din București. Regulile jurnalismului spun că nu ai dreptul să dai numele victimelor până nu se anunță familiile. În noaptea aceea au apărut listele cu numele răniților și morților pe Facebook.”
Europa Liberă: Din bune intenții, chipurile.
Ioana Avădani: „Din bune intenții și pentru a contracara incapacitatea statului de a gestiona momentul. Eu la momentul respectiv nu eram în București, n-am reușit să dau la telefon de fiul meu, care frecventează astfel de cluburi și de concerte...”
Europa Liberă: Doamne ferește, putea să fie acolo...
Ioana Avădani: „Până n-am văzut primele liste, n-am fost om. Și atunci am stat și m-am gândit dacă într-adevăr jurnalismul este instrumentul care îmi mai poate satisface nevoile. Nu vorbesc de curiozitate, că nu mă mâna curiozitatea să aflu cine a fost rănit, ci pur și simplu aveam nevoie de a stabili o minimă ordine. Și de atunci mi-am pus problema dacă în contextul actual, cu rețele sociale, cu acces larg la internet – cel puțin, într-o parte a lumii –, dacă în acest context regulile acelea stricte ale jurnalismului îi fac mai mult bine sau mai mult rău.”
Noi am ratat, se pare, ocazia de a avea o profesie organizată într-o formă sau alta...
Europa Liberă: Cât de omogenă mai este meseria sau tagma în condițiile în care unii sunt cinici sau pragmatici, iau bani și scriu ce zice patronul, pe alții îi doare în pix de teme actuale etc., etc.? Mai putem vorbi de tagmă, de breaslă în general?
Ioana Avădani: „Dacă ne referim la România, cu siguranță, nu. Noi am ratat, se pare, ocazia de a avea o profesie organizată într-o formă sau alta. Au existat momente în care organizarea profesională părea un joc, au existat momente în care organizarea profesională părea un pericol, revenim acum la cazuri în care jurnaliștii se uită în dreapta și în stânga și nu mai există nimeni care să îi sprijine, nimeni care să le ia apărarea...”
Europa Liberă: Ioc, solidaritate?
Ioana Avădani: „Solidaritate de breaslă, exact. Avem chiar acum recent cazul a 40 de corespondenți locali ai unui post de televiziune din București, care s-au răsculat public împotriva conducerii lor editoriale nu numai din rațiuni financiare, deși există și acele rațiuni, ci și din rațiuni editoriale, de impunere, de scădere, de fapt, a standardelor profesionale. Tare mi-ar fi plăcut să existe o breaslă care să îi sprijine. Pe de altă parte, faptul că 40 de oameni au resimțit în egală măsură scăderea standardelor editoriale ca pe o ingerință în profesia lor îmi dă speranțe. Eu cred că, dincolo de momentul de criză pe care îl resimte presa și ca model de business, și ca credibilitate, presa pierde în credibilitate peste tot în lume, deci dincolo de acest moment de criză există o posibilitate, o oportunitate de revigorare și dacă știm să folosim acest moment, cred că putem să jucăm cartea credibilității. Deci, punând cap la cap toate angoasele și toate neliniștile de care am vorbit la început, cred că acea grupare care va reuși să restabilească încrederea oamenilor în produsul pe care îl oferă va ieși câștigătoare.”
