Linkuri accesibilitate

Istoria postbelică a epurărilor comuniste


Brutalitatea epurărilor comuniste își găsește cea mai bună ilustrare în istoria Cominformului (1947–1956), organizația comunistă internațională care a înlocuit după Al Doilea Război Mondial Cominternul (1919–1943). Din Cominform au făcut parte la început partidele comuniste din Uniunea Sovietică, Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia (până în iunie 1948), Ungaria, România, Bulgaria, Franța și Italia. Cartierul general a fost stabilit la Belgrad, iar primul număr al revistei de casă—Pentru pace trainică, pentru democrație populară—elimina orie dubiu că Moscova privea Cominformul ca pe cea mai importantă armă politică în Războiul Rece contra Occidentului.

Cu toate acestea, anii postbelici le-au găsit lichidate, pe motiv de trădare și spionaj, pe unele din cele mai importante figuri ale acestei organizații. La prima reuniune a Cominformului, care a avut loc în septembrie 1947 în Polonia, partidele comuniste ale statelor-satelit au fost reprezentate de doisprezece delegați. Curând după aceea, șase dintre ei aveau să fie „demascați” ca agenți ai dușmanului. La a doua reuniune a Cominformului, organizată la București în iunie 1948, partidele din țările socialiste au fost reprezentate de paisprezece delegați. Șapte dintre ei aveau să cadă victime acelorași epurări. A treia reuniune a avut loc în noiembrie 1949 în Ungaria. Era o întâlnire convocată în special pentru a denunța Partidul Comunist Iugoslav drept „bandă de asasini și spioni”. Chiar și așa, șase din cei cincisprezece delegați prezenți la Budapesta au fost ulterior lichidați ca agenți secreți titoiști.

Recordul de „trădări” a fost cu siguranță stabilit de către Partidul Comunist Cehoslovac. Cei doi delegați de la prima întâlnire Cominform au fost considerați trădători; la a doua, trei din cei patru delegați cehoslovaci; iar la a treia, toți cei patru comuniști cehoslovaci participanți.

Lichidările din Europa de Est arată o altă ciudată, dar tipică trăsătură a epurărilor comuniste: pregătirea exhaustivă și orchestrarea atentă pe o perioadă lungă de timp. Epurările au cuprins statele-satelit unul după altul și în etape succesive. Călăul a lovit într-o zi în Budapesta, a doua zi la Praga, apoi la Varșovia sau Sofia, cu o regularitate implacabilă, relevând în același timp existența unei autorități centrale de purificare.

În februarie 1948, Moscova și-a început ofensiva împotriva Ligii Comuniștilor din Iugoslavia, care s-a soldat cu expulzarea Iugoslaviei din Cominform. Acțiunea împotriva comuniștilor români a fost decisă în același timp. Lucrețiu Pătrășcanu (n. 4 noiembrie 1900–d. 17 aprilie 1954), care fusese lider marcant al partidului și ministru al Justiției după sfârșitul războiului, a fost arestat în februarie 1948 și a „dispărut” curând după aceea. În iunie 1948, Comitetul Central bulgar a fost convocat pentru a auzi „critica și sfatul frățesc” al Comitetului Central al PCUS. În septembrie, lovitura de grație a fost aplicată secretarului-general al Partidului Comunist Polonez, Władysław Gomułka. După o sesiune furtunoasă a Comitetului Central al partidului polonez, Gomułka a fost îndepărtat. În ianuarie 1949, la o întâlnire a Politburo-ului din Sofia, Traicio Kostov era atacat pentru așa-zise activități anti-sovietice. Până la sfârșitul lui martie, prim-ministrul Gheorghi Dimitrov ajungea și el în pripă la Moscova, pe motive de „sănătate precară”. Kostov a fost dat afară din Politburo și destituit în aprilie din funcția de adjunct al primului-ministru.

A venit apoi rândul Ungariei: László Rajk (1909–1949) și apropiații săi au fost arestați în mai 1949. În același timp, la Tirana, începea procesul împotriva lui Koçi Xoxe (1911–1949), ministrul afacerilor interne al Albaniei. În iunie, Xoxe fusese deja executat, iar pe 2 iulie, Dimitrov murea în mod misterios la Moscova. În toamna lui 1949, epurările s-au intensificat în Bulgaria, Ungaria și Polonia. Primele arestări ale unor proeminenți lideri comuniști au început în Cehoslovacia. Kostov a fost arestat la Sofia în august, Rajk a fost judecat în septembrie și împușcat în octombrie. Câțiva alți proeminenți membri ai cabinetului bulgar au fost arestați și ei cam în aceeași perioadă. Vilém Nový (1904–1987), directorul cotidianului oficial comunist Rude Pravo, a fost închis în octombrie. În noiembrie, Gomułka era exclus din partidul polonez. În decembrie, Traicio Rostov era judecat, condamnat la moarte și spânzurat la Sofia.

De-a lungul anilor ’50, arestările și epurările au continuat neabătute. Printre cele mai importante victime s-au numărat Schuchuri Kelezi, membru al Biroului Politic și ministru al industriei din Albania, procurorul general al Bulgariei, Petrov, șeful polonez al Secției Cadre, Cliszko, sau Vladimír Clementis, ministrul de Externe cehoslovac obligat să demisioneze în 1950 ca „deviaționist”, spânzurat ulterior în urma procesului Slánský (1952).

În același timp, au fost epurați și alți lideri comuniști maghiari. Printre aceștia s-au numărat și Árpád Szakasits (1888–1965), fostul social-democrat esperantist care trecuse la comunism și fusese președinte al statului în prima perioadă postbelică (1948–1950), Sándor Zöld (1913/Oradea–1951), ministru de Interne până în 1951, și Ferenc Donáth (1913–1986), arestat în 1951 și închis în urma unui proces în care au mai fost condamnați János Kádár, Gyula Kállai și Sándor Haraszti.

De-a lungul anului 1952, epurările s-au extins și la nivelul Partidului Comunist Român. În martie, Vasile Luca, vice prim-ministru, membru al Politburo-ului și ministru de Finanțe era îndepărtat din funcții. Teohari Georgescu, un alt vice-premier, membru al Politburo-ului și ministru de Interne avea să aibă parte de aceeași soartă câteva săptămâni mai târziu. Ana Pauker, membră a Biroului Politic și ministră a Externelor continua această serie în luna mai.

Morala este că procesul (spectacol) comunist a reprezentat o trăsătură tipică a epurării bolșevice. Însă foarte puțini comuniști au avut parte de un proces public. Cei mai mulți au fost lichidați „administrativ”, ca să folosim o expresie din epocă. Sentințele acestora au fost pronunțate de comitete de partid secrete sau de către curți speciale de penitenciar. Astfel de sentințe nu au fost publicate în presă și nici nu au fost comunicate familiilor victimelor. Din multele milioane de persoane închise în urma epurărilor sovietice, doar câteva sute au fost, de fapt, „judecate” în curți publice. Faimoasele procese-spectacol moscovite din anii 1930 au afectat per total cincizeci și patru de persoane.

Ceea ce a impresionat cel mai mult la tehnica lichidării comuniste a fost cruzimea cu care au fost tratate victimele epurării. De îndată ce un comunist cădea în dizgrație, el era considerat cel mai odios criminal de pe pământ. Nu i se dădea practic nicio oportunitate de a se apăra și nu i se arătau defel respect ori îndurare. Mașinăria partidului era cu adevărat un monstru autofag.

Vezi comentarii

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG