În Republica Moldova istoria nu a fost niciodată o simplă disciplină de studiu, ci o matrice a identității, un instrument de modelare a opțiunilor politice. Proximitatea noastră cu spațiul ex-sovietic contribuie la această stare de alertă continuă, care ne amintește că putem fi în orice moment, din nou, o victimă a agresiunii.
Ieri, 28 iunie, în Moldova am marcat Ziua Ocupației Sovietice. Au avut loc mai multe manifestații, evocări documentare, lansări de carte. Pe Internet au fost puse în circulație imagini de arhivă cu trupele staliniste forțând Nistrul, înaintând pe șleahurile prăfuite ale Basarabiei și nordului Bucovinei, cu tancuri și camioane militare pe străzile Chișinăului. Am văzut și imagini ale doliului românesc: bucureșteni îngenuncheați pe Calea Victoriei, în preajma Palatului Regal, la difuzarea veștii că România a pierdut provinciile sale răsăritene, ca urmare a ultimatumului sovietic din 26 iunie 1940. Era doar începutul dezastrului care avea să fie sfârșitul României Mari.
Moscova nici până azi nu recunoaște că raptul Basarabiei a fost un episod al celui de-al Doilea Război Mondial, fructul pactului său infam cu naziștii, pe care l-a demarat în septembrie 1939 prin sfâșierea Poloniei, atacarea Finlandei și ocuparea Țărilor Baltice. Cum la fel „a uitat” că fără imensul ajutor american, financiar, alimentar și tehnico-militar (faimosul „Lend-lease”) nu ar fi reușit să-și învingă fostul aliat, Germania hitleristă.
Rușii n-au scăpat de obsesia „eliberării” altor popoare (care nu-și doresc deloc acest lucru!) și le fixează și azi ultimatumuri. De data aceasta – Ucrainei, pe care o distrug și asasinează din 24 februarie încoace. „Partea ucraineană poate pune capăt războiului chiar în această zi. Trebuie să ordone unităților naționaliste, militarilor ucraineni să depună armele și trebuie să pună în aplicare toate condițiile stabilite de Rusia”, declara ieri, 28 iunie, purtătorul de cuvânt al președinției ruse, Peskov.
După decizia istorică de la Bruxelles, din 23 iunie, a făcut înconjurul netului și „ultimatumul publicistic” la adresa României și Republicii Moldova, semnat de Dmitri Medvedev, vicepreședintele Consiliului de Securitate de la Moscova:
„Moldova a stat la o coadă lungă pentru aderarea la UE, întinsă de zeci de ani. Succes! Dar se vrea mai repede. Prin urmare, o altă modalitate de a obține aderarea la UE devine mult mai relevantă: crearea unei noi Românii Mari. Politicienii români joacă hore politice de mult în jurul Moldovei. Deputații au încheiat prima ședință comună a parlamentelor Moldovei și României cu un dans, ținându-se de mână. Părea foarte amuzant. Dar consecințele pot fi mult mai puțin amuzante... Dacă România va încerca cumva să anexeze Republica Moldova, trebuie să țină cont că în regiunea transnistreană trăiesc 220 de mii de ruși.”
O sete de moarte și distrugere incalificabile
Amenințările demnitarului moscovit au primit replici prompte din partea Ministerelor de Externe de la București și Chișinău. Frustrarea rușilor e mare, motiv pentru care atacă furibund în Donbass, lansează rachete asupra cartierelor de locuințe și centrelor comerciale din orașele ucrainene, asupra școlilor și grădinițelor, cu o cruzime și o barbarie comparabile cu atrocitățile din cel de-al Doilea Război Mondial. O sete de moarte și distrugere incalificabile, de parcă n-ar mai avea nimic de pierdut, de parcă acești călăi ar fi convinși că nimeni nu se va încumeta să-i aducă în fața unui Tribunal Internațional pentru genocid și crime de război.
Rusia ne amenință militar, dar și cu arma energetică. În ultimele decenii, Europa Occidentală și-a tot mărit dependența de gazele și petrolul rusesc, limitându-și drastic posibilitățile de intervenție și reziliență în cazul unei agresiuni militare fățișe a Rusiei. Iar popoarele est-europene, în pofida asigurărilor și promisiunilor de integrare europeană, s-au pomenit din nou pe muchie de cuțit, în cătarea Rusiei, care ne vrea din nou în Gulag.
Cum să procedăm, ce să facem în fața acestui imens pericol?... Evident, să întărim statul și capacitatea de apărare, să încheiem tratate de asigurare cu aliații noștri occidentali, dar și să avem grijă să recuperăm memoria exilată, cenzurată, arestată sub regim sovietic, spre educarea și fortificarea tinerei generații.
Un asemenea act de recuperare a memoriei a avut loc ieri, 28 iunie, în orașul Florești, unde a fost inaugurat Monumentul Eroilor Români, jertfiți în cele două războaie mondiale, inclusiv ostașii români basarabeni aflați în rândurile armatei țariste, și de-a asemenea, compania de jandarmi de la Soroca, morți, în 1924, în luptele cu diversioniștii bolșevici (sau „proxi”, cum le-am spune azi), care pregăteau terenul pentru o invazie „roșie” în Basarabia unificată cu România. Înălțarea monumentului de la Florești o datorăm sponsorului, avocat Iulian Rusanovschi, și Asociației „Monumentum”. La ceremonie, cu numeros public, au participat clerici ai Mitropoliei Basarabiei, profesori și medici renumiți, oameni de știință și cultură, politicieni de la Chișinău, reprezentanți ai autorităților publice locale.
Monumentul Eroilor Români, ca și troița ridicată aici la începutul anilor 2000, prin contribuția Fundației „George Pomuț” din Timișoara, au fost ridicate pe bulevardul Victoria, pe locul fostului cimitir militar, unde-și dorm somnul de veci circa 300 de soldați și ofițeri români. Cimitirul a fost distrus de sovietici după război, grăbiți să-și ridice propriile statui și obeliscuri.
În capătul dinspre Bălți al aceluiași bulevard din Florești, încă mai „decolează” de pe postamentul său de vreo 20 metri, în direcția „inamicului imperialist din Vest”, un avion de vânătoare sovietic... Ce răsturnări de sensuri în mintea moldoveanului care, în decursul ultimelor trei generații, a trebuit să se reorienteze către valori și azimuturi geopolitice opuse!
După decenii de regim totalitar sovietic, în care singurii comemorați și omagiați au fost soldații din armata lui Stalin, în sfârșit apar inițiative generoase care fac dreptate și „celeilalte părți”, ostracizate, blamate, demonizate cu înverșunare.
Moldova democratică nu poate fi clădită printr-o eternă confruntare dintre „noi” și „ei”, dintre „eroii noștri” și „eroii lor”, care, desigur, acolo unde sunt, de mult și-au dat mâna, de mult s-au împăcat... Ar trebui să o facă și urmașii lor, oamenii care trăiesc azi pe aceste pământuri. O reconciliere autentică se bazează pe adevăr, memorie și căință, în numele unui viitor în care ororile trecutului să nu se mai repete, așa cum au reușit națiunile din vestul Europei, care și-au învins rivalitățile seculare, obsesia pentru teritorii și stările de beligeranță. Este sensul profund al proiectului european la care am aderat.
Din păcate, războiul de la est de noi ne demonstrează că suntem încă departe de acest ideal, motiv pentru care istoria cu secvențele ei cele mai întunecate, cum a fost și ziua de 28 iunie 1940 pentru Basarabia, este mai „vie” ca niciodată.
