Scrisesem odată despre o mezaventură de la începuturile carierei mele de jurnalist, când am intervievat un proces mental cu ciorapi de mătase, un eurodeputat țigan, gitano, spaniol, care mi-a spus ceva îmbătător de frumos despre ce înseamnă a fi țigan, ca să descopăr apoi exact aceleași fraze spuse unui alt jurnalist, de la ziarul rival, care chiar apucase să le publice înaintea mea (cf. link aici).
Am avut apoi surpriza, după un foarte frumos interviu cu unul din autorii mei preferați, britanicul Jonathan Coe, ca un confrate francez să mă întrebe: -- Nu-i așa că ți-a spus și ție că i-a venit să scrie influențat de grupuri rock precum Gentle Giant? Că s-a lăsat inspirat de demența explodată sonor, dar controlată din interior, a acelor grupuri de rock progresiv ale anilor 1970-1980?
Ba da, erau exact vorbele lui Johnatan Coe din interviul meu (cf. interviul aici), dar pe care le recitase identic, cu o zi înainte, unui alt ziarist. Și altora, și altora...
Așa încât, făcând revista presei în acest weekend pentru rubrica mea zilnică de la Europa Liberă, am avut satisfacția să dau de două ziare belgiene rivale (Le Soir și La Libre Belgique) care publică în aceeași zi câte un interviu luat marelui scriitor american de thrillers James Ellroy, la Paris, unde el se află pentru a-și promova ultimul roman, într-un turneu european de mai multe luni.
James Ellroy e autorul acela de romane ultra-violente despre L.A. (Confidential), Los Angeles sub mafia lui Mickey Cohen, polițiști corupți, prostituate de lux și actori ratați și întreaga mitologie a Hollywoodului banditesc și a lui «big nowhere».
Interviul din Le Soir este mai sobru, în vreme ce cel din La Libre Belgique merge mai mult în direcția stilului din Financial Times...
În luna septembrie, El Pais îi luase deja un interviu lui James Ellroy, din care am dat aici părțile mai suculente, iar la Paris, Libération îl intervievase săptămâna trecută, publicând și o cronică extinsă a romanului La Tempête qui vient (This Storm).
Interviul din Le Soir este mai sobru, în vreme ce cel din La Libre Belgique merge mai mult în direcția stilului din Financial Times, descriind circumstanțele întâlnirii și felul în care atașatul de presă al scriitorului l-a așteptat pe jurnalist în holul cu mochetă al hotelului din Saint-Germain-des-Près în Paris.
De acolo, însă, interviurile sunt foarte similare, până la a fi identice în multe răspunsuri. Din ambele aflăm că pentru a scrie acest roman complex, de 700 de pagini, cu 100 de personaje, James Ellroy a lucrat înainte foarte-foarte mult (fff mult, cum scriu grijuliu la noi scriitorii pe blog, pentru a arăta că-s ocupați) pe structură, pe cadru, umplând 500 de pagini de note, un plan foarte detaliat a ce avea să vină în roman.
El are de altfel o asistentă care stabilește cronologia și verifică să nu fie incoerențe prea mari. Oricum, zice el despre acest roman care începe în decembrie 1941, după atacul de la Pearl Harbor, «adevărul istoric» nu înseamnă nimic, e o expresie fără sens. Ambele interviuri conțin, evident, cam aceleași lucruri, chiar dacă formulate diferit.
Noroc că interviul din La Libre Belgique aduce o notă de viu când aflăm cum capriciosul scriitor, care își spune singur «Mad Dog», poate să-l dea afară pe jurnalist oricând poftește.
E cel mai bun film despre Hollywood din istorie...
(«Mad Dog», da. În interviul din septembrie din El Pais, el vorbise despre ultimul film al lui Tarantino, cel care recreează atmosfera anilor 1960, și spusese acolo că “e cel mai bun film despre Hollywood din istorie”. Trecut momentul de surpriză, aflăm și de ce: Ellroy: -- “Iubesc câinii și îmi place că un câine este eroul final.”)
Înaintea jurnalistului belgian, «Mad Dog» se ridicase de altfel după numai un minut și jumătate și dăduse afară o ziaristă care nu citise decât 200 de pagini din cărămida lui de 700 și comisese imprudența de a-i spune.
Să nu credem însă că jurnalista a pățit ceva în redacție. Ea a copiat în mod sigur interviul apărut în alte ziare, publicându-l ca nou. Nu James Ellroy avea să-i conteste autenticitatea.
