Jhumpa Lahiri (n. 1967 la Londra, crescută în America, iar acum locuind la Roma) nu-i nici prima, şi nici ultima autoare ce-şi pune în valoare acest Double Je al ei, într-un roman al – nici nu dublei –, multiplei identităţi, Porecla, Nemira, 2017, foarte bine primit de public.
Originari din Calcutta, Ashima şi Ashoke sunt căsătoriţi – tradiţional, de către rude, după o singură vizită a părinţilor mirelui la ei acasă! –, iar îndată după nuntă cuplul Ganguli pleacă la Boston, SUA, unde el este universitar. Nu peste mult timp, li se naşte un fiu – în mod tradiţional, bunica Ashimei este cea care dă nume nepoţilor, doar că scrisoarea ei întârzie, şi atunci părinţii îi zic „Gogol”, nume de alint, pe care tânărul american de origine bengaleză îl va schimba apoi în Nikhil. (De notat că „în familiile bengaleze, numele sunt sacre, inviolabile. Nu sunt făcute pentru a fi moştenite sau împărţite de mai mulţi membri”.) Iată, în câteva cuvinte, trama naraţiunii – şi, tot ea, văzută dinspre sfârşitul romanului, de către un bărbat – Gogol şi/sau Nikhil – de 32 de ani: „În atâtea feluri, viaţa familiei lui pare un şir de întâmplări neprevăzute şi neintenţionate. Totul a început cu accidentul de tren al tatălui lui, care la început l-a paralizat, dar mai târziu l-a inspirat să plece cât mai departe, să-şi construiască o nouă viaţă în cealaltă parte de lume. Urmase dispariţia numelui pe care străbunica i-l alesese lui Gogol, rătăcit într-o scrisoare, undeva între Calcutta şi Cambridge. Apoi asta dusese la întâmplarea de a fi numit Gogol, numele acesta definindu-l şi stresându-l atâţia ani. Încercase să corecteze întâmplarea aceea, greşeala aceea. Dar nu reuşise să se reinventeze pe de-a-ntregul, să scape de numele nepotrivit.”
Se-nţelege că Gogol, alias Nikhil, nu e singurul personaj „scindat” – în afara părinţilor săi, mai e şi fata americană de origine bengaleză, cu un an mai mică decât el, Moushumi, cu care acceptă să se întâlnească, iar apoi să se şi însoare, doar ca să-şi fericească – şi el, şi ea – părinţii, atât că de data aceasta mariajul aranjat nu ţine. E o lume întreagă, în cele 370 de pagini ale cărţii – cu personaje care mai de care, provenind din toate orizonturile, fiecare cu istoria lui ce merită povestită. „Încearcă să ţii minte mereu!”, îi zice tata la un moment dat, la capătul unei excursii, „Să ţii minte că tu şi cu mine am făcut drumul ăsta, că am fost împreună într-un loc de unde nu mai avem unde să mergem” – minunată formulă pentru a defini un destin.
16 noiembrie ’20
