Discursul lui Putin de luni, 21 februarie, rostit după decizia de recunoaștere a „independenței” celor două republici separatiste din Ucraina, Donețk și Luhansk, a fost o mostră de șovinism velicorus, o ieșire complet deplasată față de argumentele pe care te-ai fi așteptat să le invoce un lider cu adevărat preocupat de problemele țării sale.
Am văzut secvențe video de la ședința Consiliului de Securitate al Rusiei – într-o sală somptuoasă, în care șeful cel mare stătea la o distanță apreciabilă față de ceilalți demnitari ruși, amintind de masa „kilometrică” la care i-a primit pe oficialii occidentali, pe președintele Macron și pe cancelarul Scholtz, veniți să-i întindă agresorului de la Moscova o ramură de măslin (vorba lui Charles Michel, președintele Consiliului European).
Imaginile surprinse aduceau cu o scenografie de teatru al absurdului, cu un Ubu Rex într-o bizară formulă regizorală – de la pantomima înfricoșată a lui Narîșkin (boss-ul spionajului rus), care încerca să ghicească ce așteaptă șeful de la el și nu-și găsea cuvintele aidoma unui școlar timorat, până la fețele înmărmurite ale celorlalți comilitoni, în contrast cu relaxarea persiflant-disprețuitoare a lui Putin. Totul trebuia să sublinieze poziția dominatoare a „țarului”, în raport cu care până și cei mai importanți exponenți ai administrației ruse par niște pigmei.
Discursul lui Putin privind recunoașterea celor două entități separatiste din estul Ucrainei a sunat șocant pentru occidentali și de-a dreptul sinistru pentru cetățenii din Europa Centrală, pentru că au văzut cum prinde viață fantoma trecutului totalitar. Putin a invocat pretinse justificări istorice pentru a invada Ucraina. Spune că Ucraina e un stat artificial, creat de Lenin, Stalin și Hrușciov, care i-au dăruit bucăți de teritoriu rusesc, iar azi este o colonie cu un regim-marionetă. Spune că Ucraina a profitat de pe urma aflării sale în URSS, că e datoare vândută Rusiei. Adâncit în cotloanele istoriei, Putin ar fi putut să-și mai schimbe tonul, să amintească de contribuția ucrainenilor la victoria asupra Germaniei naziste, dacă tot declară că „suntem același popor, rușii și ucrainenii”, să condamne deportările, foametea organizate de bolșevici în Ucraina (Holodomorul), care a răpit 10 milioane de suflete. Însă liderul rus are memorie selectivă.
După un asemenea discurs halucinant, orice popor care a fost încorporat în URSS și mai înainte în imperiul țarist, cum este și Republica Moldova, nu se va mai simți în siguranță, știind că poate oricând redeveni obiectul unei agresiuni rusești, că este doar o chestiune de timp și de posibilități logistice pentru Kremlin să împingă invazia până la gurile Dunării, de vreme ce stăpânește mare parte din arealul Mării Negre.
Este descurajant, să recunoaștem, să auzi că în cazul unui atac din partea Rusiei, dinspre Transnistria, de pildă, Republica Moldova nu poate miza decât pe propriile forțe, pe un sistem de apărare fragil, sabotat cu înverșunare în cei 30 de ani de mai toți guvernanții de la Chișinău, în special din cauza unei profund eronate înțelegeri a conceptului de „neutralitate”. NATO – o structură de securitate fondată pe valori democratice –, oricât de puternică, nu își permite să opereze dincolo de teritoriul țărilor-membre, de aceea este flagrant dezavantajată ca eficiență în raport cu o putere revizionistă ca Rusia, căreia nu-i pasă de nici un fel de reguli internaționale, care încalcă suveranitatea și integritatea altor state, în temeiul unei argumentații fanteziste, protocroniste.
Chiar și sancțiunile economice, vedem, deocamdată nu par să-i afecteze prea tare pe ruși. Occidentul a sperat până în ultimul moment că războiul va putea fi evitat, că pledoariile raționale îl vor convinge pe „Ubu Rex” să se domolească, numai că Putin are motive mult mai serioase să își urmeze agenda: regimul de la Moscova are nevoie mereu de noi demonstrații de forță, de noi cuceriri teritoriale pentru a-și înfricoșa adversarii din exterior și a-i reduce la tăcere pe contestatarii de acasă. E ca o bicicletă, spunea cineva, care nu se poate opri, altfel se prăbușește.
Îți trebuie multă luciditate și o memorie ageră pentru a nu cădea în plasa falselor narațiuni ale lui Putin, pentru a nu uita cine a generat „noua realitate” cu care ne confruntăm. Tiparul este același. Rusia inventează republici secesioniste – în Ucraina, în Georgia, în Republica Moldova –, apoi le recunoaște „independența”, o recunoaștere ce îi servește drept „bază juridică” pentru a-și trimite acolo armata „pacificatoare”.
În Transnistria, Rusia ține trupe încă din vremuri sovietice, fără acordul Republicii Moldova, și dacă nu a recunoscut până acum „independența” separatiștilor de la Tiraspol a făcut-o din motive de pură oportunitate geopolitică. După cum tot din motive de oportunitate geopolitică a anexat Crimeea în 2014 și acum amenință Ucraina cu o invazie la scară mare. Sfidează întregul sistem de relații internaționale, construit cu mult efort și cu prețul unor imense sacrificii după cel de-al Doilea Război Mondial.
„Vladimir Putin nu mai onorează semnătura Rusiei. Acum nu mai există reguli privind stabilitatea și securitatea Europei. Instrumentele, tratatele, actele juridice care asigurau stabilitatea Europei sunt toate desuete”, spunea marți, 22 februarie, Jean-Yves Le Drian, ministrul francez de Externe, anunțând anularea întâlnirii programate cu omologul său de la Moscova, Serghei Lavrov.
Cum arată ordinea în teritoriile „eliberate” de Rusia o știm prea bine. Zilele acestea așa-zisul procuror general de la Tiraspol a propus ca persoanele care vor depune plângeri împotriva autorităților separatiste în instanțele din Republica Moldova sau la CEDO să fie pedepsite cu 7 ani de închisoare.
O lume în care nu dreptul, legea, tratatele între țări prevalează, ci forța brută ne-ar arunca într-un Ev Mediu barbar, în care oricând poți cădea victima unei ocupații străine, dacă ai ghinionul să trăiești în proximitatea unui vecin cu pofte și ambiții supradimensionate.
Putin vrea să dea istoria înapoi până în 1997, înainte de momentul aderării la NATO a primelor țări est-europene, foste comuniste: Polonia, Cehia și Ungaria, și cere Alianței să-și retragă toate capacitățile militare instalate în Europa de Est de atunci încoace. Putin vrea să rescrie cronica ultimilor trei decenii, își alege din istorie momentele care-i convin, care susțin retorica sa revanșardă, dar nu se gândește că și alte popoare și-ar fi dorit un trecut mai bun, mai drept.
De ce, de pildă, noi, românii, nu i-am propune Rusiei „să dăm istoria înapoi” până înainte de fatidica zi de 28 iunie 1940 sau, mai precis, înaintea zilei de 23 august 1939, când s-a semnat infamul pact Ribbentrop-Molotov, care a permis celor doi dictatori, Hitler și Stalin, să înceapă războiul în Europa? Sau de ce n-am derula firul istoriei și mai mult în trecut, până la 1812, ca să prevenim anexarea Basarabiei de Rusia? Am anula un secol de deznaționalizare țaristă.
Jocul acesta de-a ucroniile, de-a istoriile paralele, este captivant ca exercițiu intelectual, dar când devine politică de stat, începe să miroasă a praf de pușcă, așa cum se întâmplă azi, în Donbass.
