Ori de câte ori am recitit, cap-coadă sau fragmentar, La poalele vulcanului, capodopera britanicului Malcom Lowry, încercam să-mi imaginez Mexicul aşa cum l-ar descrie un autor de la faţa locului – iată-mă văzându-mi visul cu ochii, graţie lui José Emilio Pacheco (1939 – 2014; Premiul Cervantes, 2009), cel care dădea, în 1981, romanul Bătăliile din deşert, tradus în toate limbile de largă circulaţie, acum şi în română: Paralela 45, 2023.
Între Lumea cea veche (Cap. I), în schimbare („Apăruseră supermarketurile, dar nu şi televiziunea, aveam doar radio…”) şi Cartierul Roma (Cap. XII), ras de pe faţa pământului („S-a terminat cu oraşul acesta. S-a terminat cu ţara aia” – de unde „pe hartă, Mexicul are formă de corn al abundenţei”), realitatea e trăită şi luată-n piept, în măsura în care o poate face un puşti, de Carlitos, căruia nu-i scapă nimic, că-i vorba de secretele adulţilor („ştiam că tata întreţinea de ani de zile încă o familie, cu altă femeie, cu care avea două fetiţe”), sau de frumuseţea mamei celui mai bun prieten al său, Jim („…era cea mai frumoasă femeie din lume şi mă gândeam tot timpul la ea”), căreia îi şi face o declaraţie ca un adevărat cavaler: „Pentru că ceea ce am vrut să vă spun – o singură dată, doamnă, şi vă rog să mă iertaţi – este că sunt îndrăgostit de dumneavoastră”, iar „Mariana nu s-a enervat şi nici n-a râs de mine. M-a privit cu multă tristeţe (…) şi mi-a spus: (…) Nu vreau să suferi. Sărăcuţul de tine, te aşteaptă destule necazuri în viaţă”. Ceea ce nu întârzie să se adeverească, copilul fiind trimis să se spovedească (şi astfel află, din gura părintelui Ferran, de „atingeri nepermise”, drept care se-ntoarce acasă „cu chef de a încerca atingerile nepermise şi de a produce o emisie”), apoi târât pe la tot felul de doctori (împărţite, părerile acestora: „Copilul are o inteligenţă mult sub normal. E supra-protejat şi supus. Mamă castratoare…” vs „puştiul e foarte isteţ şi extraordinar de precoce, are toate şansele ca la cincisprezece ani să devină un idiot perfect”), iar în cele din urmă mutat la altă şcoală („M-am dus la şcoala cea nouă. Nu cunoşteam pe nimeni. O dată în plus eram străinul intrus. Primele săptămâni au fost de-a dreptul infernale. (…) Nu, nu mă vindecasem: iubirea e o boală într-o lume în care singură ura e firească”).
„Între timp, ne modernizam, încorporam în vorbirea noastră termeni care iniţial păreau anglicisme din filmele cu Tin Tan, dar apoi, pe nesimţite, se mexicanizau”; or, „tata mi-a spus că în Mexic toţi eram indieni (…) Iar dacă indienii n-ar fi fost săraci, nimeni n-ar fi folosit cuvântul ăsta ca pe o insultă”. Deloc întâmplător, romanul se încheia cu întâlnirea hazardată cu „Rosales, cel mai sărac copil din fosta mea şcoală”, cel care-i dă cumplita veste: „Păi, uite, Carlitos, nu ştiu cum să-ţi spun: mămica lui Jim a murit”, iar ce urmează pare scris cu pana muiată în Ecleziastul: „În loc să răspund, , m-am ridicat, am plătit cu o bancnotă de zece pesos şi am plecat fără să spun la revedere. Vedeam moartea peste tot: în bucăţile de carne gata să fie transformate în sendvişuri sau tacos (…) Animale vii ca şi arborii pe care i-au tăiat de pe Insurgentes. Am văzut moartea în sticlele de sucuri…”
Ştiu că orice comparaţie şchiopătează; şi totuşi, ce bine le-ar sta alături, celor două (mici, nu mai puţin importante!) romane-gemene: Dulcele meu lăstar de portocal, al brazilianului José Mauro de Vasconcelos, şi Bătăliile din deşert, al mexicanului José Emilio Pacheco!
18 martie ’24
