Linkuri accesibilitate

Julian BARNES. Bărbatul cu haină roşie


Julian Barnes

Mai mult ca niciodată, autorul Papagalul-ului lui Flaubert nu se dezminte nici în ultima sa scriere, Bărbatul cu haină roşie, Nemira, 2020, de parcă britanicul Julian Barnes (n. 1946) a jurat credinţă Franţei culturale, aceasta răsplătindu-l pe măsură (Prix Médicis; Prix Femina).

O „Belle Epoque îndepărtată, decadentă, febrilă, violentă, narcisiacă şi nevrotică” în care un personaj – chiar bărbatul cu haină roşie, înfăţişat de pictorului american John Singer Sargent în capodopera sa, Doctorul Pozzi acasă (1881) – străluceşte în societate, în compania unor figuri ilustre (Sarah Bernhardt, Henry James, Barbey d’Aurevilly, fraţii Goncourt, Oscar Wilde, Léon Daudet, Marcel Proust ş.a.), făcând şi o formidabilă carieră internaţională ca unul dintre părinţii ginecologiei moderne, tot el un infatigabil courreur de femmes. Samuel Jean Pozzi, personajul real, dar şi cel adus din condei de Julian Barnes, arată cu adevărat măreţ, astfel încât atunci când se vede nevoit să-i facă loc în naraţiune jurnalistului (de scandal, după criteriile de astăzi) Jean Lorrain, autorul pare să-şi ceară scuze: „E cineva pe care nu prea îţi vine să-l introduce în carte, de teamă să nu confişte prea mult din ea…” Nu-l va eclipsa însă pe Docteur Dieu, cum îi zicea Sarah Bernhardt, la fel nici prinţii, conţii şi geniile cu care s-a avut aproape, iar pe unii chiar i-a operat, salvându-le viaţa. Din contră, toate aceste figuri ilustre o vor completa pe cea a lui Pozzi, dacă nu cumva tabloul însuşi a ceea ce numim astăzi „La Belle Epoque: locus classicus al păcii şi al plăcerii, strălucire cu un aer profund decadent, o ultimă înflorire a artelor şi cea din urmă înflorire a unei înalte societăţi aşezate, înainte ca această fantezie blândă să fie dinamitată cu întârziere de metalicul şi neplăcutul secol douăzeci…”

Nu se poate rata nici o pagină din această scriere greu de clasificat – biografie romanţată? roman istoric? frescă de moravuri?! –, al cărei enciclopedism (sute de nume evocate, cel puţin pe atâtea titluri de carte şi tablouri) este îndulcit cu mici scene de viaţă cotidiană, dar şi cu subtile observaţii de genul acesteia: „Britanicii sunt consideraţi pragmatici, iar francezii emoţionali. Şi totuşi, în materie de iubire, lucrurile stau de multe ori pe dos. Britanicii credeau în iubire şi în căsătorie – că iubirea ducea la căsătoria şi-i supravieţuia (…). Francezii aveau o abordare mai pragmatică: te căsătoreai pentru poziţie socială, pentru bani sau proprietăţi, pentru perpetuarea familiei, dar nu pentru iubire. Iubirea supravieţuia rareori căsniciei…”

12 iulie ’21

Previous Next

Previous Next

XS
SM
MD
LG