Nu vom reveni niciodată la starea paradisiacă de „dinainte” de criză, in illo tempore nepăsător. Politicienii mint sau, și mai rău, se amăgesc prin mantre. Ceea ce numim „criza” va deveni normalitatea. Supa populară, așa cum e distribuită în Grecia, va agrementa de acum înainte cotidianul multor europeni.
Șomaj de 12% în UE – 25 % în unele țări din sud… Nimeni nu va putea crea locuri de muncă pentru atâtea milioane de oameni. Globalizarea, concretizată în toate acele „delocalizări” , a dus la declinul fatal al industriei europene. Deplasarea elementelor cheie ale industriei in țări ieftine, sărace și autoritare împinge acum inexorabil spre generalizarea unei mentalități a compromisului politic.
E ca și cum responsabilii nu ar fi înțeles încă dimensiunea politică a crizei, care e dată de dispariția solidarității, sau cel puțin a solidarității afișate, publice. Față de Europa de Sud, de pildă, țările nordice și Bruxellesul se comportă cu un amestec de moralism și egoism calculat care nu poate fi decât contraproductiv pe termen lung.
După care mai vine și obsesia irațională - alt fetiș - cu „economia de piață”… Răposatul John Kenneth Galbraith obișnuia să spună, știind foarte bine ce efect are o asemenea axiomă în gura lui, că economia nu e o știință. Dacă ar fi fost, continua el, atunci toţi economiștii ar fi bogaţi, întrucât ar cunoaşte dinainte evoluția piețelor. E acelaşi raționament ca în cazul metodelor de ghicit: dacă ghicitorii ar prezice viitorul, atunci nu ar mai trudi vânzându-și talentul pe câţiva bănuți.
Că economia nu e o știință s-a văzut în dezastrul financiar care, pornind din SUA, a înghițit Europa, nedând semne că s-ar opri. Nici un „premiu Nobel pentru economie” – majoritatea sunt americani – n-a prevăzut criza, după cum, în acest moment, nimeni nu are habar ce se va întâmpla mai departe.
Gestionarea crizei a fost lăsata în seama politicienilor, care nu fac decât să cârpească, folosind banii publici, hăurile lăsate de bancheri și speculatori. Nimeni nu știe cum se mai justifică ideologia ultraliberală, cea care pretinde că mecanismele pieței reglementează totul, dacă atunci când se întâmplă un crah de importanță majoră, atât SUA, cât și UE se grăbesc să ia masuri de tip socialist.
Vărsarea unor sume astronomice de bani în băncile falimentare, sau naționalizarea lor pripită, nu au nimic de-a face cu mecanismele pieței, despre care ni s-a spus că sunt imuabile și ireproșabile, previzibile, și că nu pot decât să ducă la succesul celor merituoși și la eșecul inadaptaților.
Mistificarea a fost întărită de discursul cvasireligios al politicienilor, universitarilor și „experților”. Aşa încât, dincolo de discursul lor obscur și pretențios, economiștii ghicesc, statistic, la fel de mult cât o simplă vrăjitoare. Numai că aceea, când se înșală, nu ruinează jumătate din planetă, ba pe deasupra mai și știe să vindece de deochi. Criza a devenit starea noastră firească.
