Ce se întîmplă la Kabul? Nimic neobișnuit. Istoria își vede de treabă, așa cum a făcut-o dintotdeauna: implacabil, masiv și mult pe deasupra așteptărilor sau a lipsei de așteptări a experților. Un imperiu cade sau își anunță fragilitatea care anunță, la rîndul ei, erori și aroganțe mult mai vechi. Un model e în criză și măcar unii din promotorii lui își dau seama că au crezut din motive bune, dar cu o viteză care produce orbirea. Pe margine și, în curînd, din centrul scenei alte puteri se pregătesc să umple golul. Toate astea s-au mai întîmplat și vor continua să se întîmple, la aceleași dimensiuni, cîtă vreme ciclurile istorice își vor repeta lecțiile și puterea. Istoria care rănește acum grav, dacă nu mortal, proiectul liberal și post-liberal al lumii în care am fost educați e stăpîna realității, dar asta nu scutește de dureri și nu justifică ignoranța optimismului automat.
Puține intervenții au reușit să scrie apăsat, de pe acum, prefața cărților de istorie ce vor căuta să explice momentul Kabul August 2021. În genere, reacția comentatorilor și a presei de știri a fost confiscată de un val de știri senzaționale repetate zilnic pe același tipar și, mai ales, de reacția mediilor de presă de obicei favorabile Președintelui Biden împotriva aceluiași Președinte Biden. Ambele cazuri stau pe informații demne de luat în seamă sau pe argumente logice. Astfel, nu e greu de crezut că victoria Taliban a fost urmată de acte violență și nu e deloc exclus ca Taliban să treacă la violențe sistematice după încheierea retragerii americane și consolidarea administrativă a noului regim. De asemenea e ceva logic, deși tardiv, în atacurile, criticile și întrebările dure sau ostile adresate administrației Biden de observatori aflați de aceeași parte a spectrului politic.
Problema acestor mișcări rapide, uneori oneste, uneori lipsite de fidelitate și uneori sentimentale e incapacitatea constantă de a accepta problemele de fond și capacitatea iritantă de a le evita pe mai departe. Excepțiile sînt rare, dar spun că există, încă, minți care rezistă tentației de a confunda morala cu politica și de a face din amîndouă un discurs care ascunde istoria, ferind-o de privirea și înțelegerea publicului larg.
Asta înseamnă, în termenii cei mai simpli, că o mare parte a comentariilor care acoperă acum scena mediatică globală ocolesc sau n-au timp de faptele și definițiile fundamentale. Prima din ele: ce e Afganistanul? Nu în proiecțiile occidentale, ci în realitatea și mentalitatea locală, așa cum lucrează ele pe baze istorice și așa cum sînt ele exprimate de convingerile majorității. A doua întrebare sună de-a dreptul provocator: ce e America, tot în realitatea ei constituită istoric și în mentalitatea ei publică?
Nici una din aceste întrebări nu primește răspunsuri clare în analizele și comentariile curente. Foarte probabil pentru că răspunsurile ar descoperi o contradicție pe care experții au respins-o din capul locului sau au dezmințit-o pe parcurs.
Rămînînd la definițiile cele mai simple, Afganistanul e o societate extrem de fragmentată etnic și tribal, dar masiv coagulată de valori etice și religioase tradiționale și comune. În același timp, America duce mai departe marea idee liberalã, o tradiție istorică majoră care a atins recent apogeul militant și misionar odată cu ideea democrației universale.
Contactul acestor două lumi nu avea cum să se încheie cu un compromis sau cu o decizie rațională de colaborare. Funcțional vorbind, ambele părți au procedat la fel, forțînd reeducarea adversarului și refuzînd să îi înțeleagă natura. În această situație conflictul se poate perpetua, fără să își schimbe datele.
E, astfel, mai ușor de înțeles de ce, în lipsa cunoașterii asumate a adversarului, erorile de analiză persistă. Un învățat, istoric al dreptului islamic a remarcat, recent, că nimeni nu și-a pus problema elementară a susținerii populare, fără de care insurgența de 20 de ani a mișcării Taliban n-ar fi fost posibilă. Explicația vine din refuzul de cunoaștere a naturii umane și a realității istorice locale. „Obiectul” nevăzut e, în acest caz, exasperarea unei populații care a fost șocată de varianta recomandată de reeducarea occidentală și a observat, în același timp, că linia tradițională Taliban aduce un minimum de stabilitate, într-un univers care rămîne inteligibil.
Pudoarea produce oroarea și asemenea observații pot părea multor comentatori o impietate anti-democratică. Poate, dar asta nu înseamnă că realitatea va ezita vreodată în fața bunei creșteri politologice. Marile transformări istorice nu contează pe cei șapte ani de-acasă, ci pe ultimele şapte secole sau mai mult.
În fond, Kabul 2011 e la fel de însemnat ca Berlin 1989 și argumentul pe care se bazează aceasta analogie stă în picioare, dacă e observat și recunoscut onest.
Geniul imperfect dar inepuizabil al democratizării americane a găsit în Est societăți mai mult sau mai puțin pregătite pentru a relua și relansa democrația. Valorile religioase, instituțiile publice, mentalitatea și marile idei religioase erau compatibile, în Est, cu valul democratic pornit din Vest. Nimic din aceste premize nu era de găsit în Afganistan și, mai larg, în lumea orientală. Oricît de neplăcută sau neprizabilă, observația după care Israelul e singura democrație reală a lumii orientale e un adevăr esențial.
Ce a fost posibil și continuă, cu dificultăți enorme, în Est, după 1989, nu e obligatoriu și nu poate începe la Kabul, în 2011. Iar asta nu e o insultă sau un mod de a proclama înapoierea Orientului, ci o realitate pe care istoria ține să o confirme fără jenă și rețineri.