Aproape de finalul vieții sale, Nikos Kazantzakis (n. 18 febr. 1883–d. 26 oct. 1957) ajunsese să se descrie pe sine drept un „optimist tragic”. În realitate, există atât de multe fațete ale operei lui Kazantzakis încât cu greu l-am putea califica („nihilist optimist”, „vitalist pesimist”, „umanist nihilist”, „pesimist eroic”, etc.)
Unul din „crezurile” care i-au marcat definitiv scrisul a fost marxismul. Kazantzakis i-a citit pe Marx și Engels în anii ’20 și a rămas cu o slăbiciune pentru operele acestora până la sfârșit. Deși Pandelis Prevelakis, prozator marcant al „Generației anilor ’30”, numea cândva viziunea politică a lui Kazantzakis de până în 1922 un „naționalism aristocratic”, scrisorile din epocă ale acestuia trădează o admirație clară pentru ideologia marxistă și Revoluția Rusă.
Nerăbdător să contribuie la eradicarea foametei și inegalităților, profund deziluzionat de creștinismul instituționalizat, Kazantzakis s-a întors la învățăturile filosofului din Trier și la „lecțiile speranței” predate de Lenin și revoluția acestuia. Pentru el, la fel ca pentru Panait Istrati, bolșevismul a devenit întruchiparea Marelui Vis.
În septembrie 1922, în timp ce se afla la Berlin, sentimentul responsabilității sociale și morale l-a făcut să ia în considerare editarea unei reviste de stânga, adresată în special intelectualilor europeni. La sfârșitul anului 1923, chiar își propusese să scrie o carte-radiografie despre epocă, despre realitatea greacă și despre pregătirea generațiilor următoare. În pofida tuturor acestor eforturi, conștiința necesității revoluției a intrat în coliziune cu o anumită timiditate și o indecizie privind metodele implicării marxiste autentice.
Scrisorile din epocă ale lui Kazantzakis (către soție, prieteni, etc.) sunt proba unei anumite grile de lectură troțkiste asupra luptei proletare. Anti-naționalismul lui vehement s-a mai diluat în timp, însă remarcile și opiniile sale din acei ani nu i-au atras prea multe simpatii în Grecia. Și totuși, cei care l-au știut pe Nikos și cei care i-au citit corect intențiile au înțeles că dedesubtul acestei retorici ocazional vitriolante se află dorința de a submina șovinismul elen.
În toate operele sale, într-o formă sau alta, de la Odiseea la Sărăcuțul lui Dumnezeu la Ultima ispită a lui Hristos, Kazantzakis exprimă necesitatea eliminării granițelor naționale de dragul frăției omului. A fost acest tip de mesianism cel care l-a mânat pe Nikos Kazantzakis în jurul lumii, observând, învățând, scriind, propovăduind. Și tot această atitudine a fost cea care l-a împins să învețe tâmplărie și limba rusă suficient cât să lucreze în URSS, iar în timpul liber, să cutreiere satele, încercând asupra altora, așa cum îi scria soției Galatea, „Cuvântul pe care îl poartă cu sine”.
Ce altceva sunt Hristosul lui Kazantzakis, Sfântul Francisc, părintele Yanaros, Manolios sau părintele Fotis dacă nu propagandiști subtili ai virtuții, muncii și justiției? Nevoia lui Kazantzakis de a „evangheliza” transpare din fiecare scrisoare către Galatea. Acest timpuriu și naiv Kazantzakis avea să se domolească până în anii ’40, când, asemeni lui Sartre, și-a formulat propriul socialism filosofic și metafizic. Călătoria sa în Uniunea Sovietică, în 1925, nu fusese chiar ceea ce se așteptase să fie. Intențiile originare și gloria Revoluției fuseseră ofilite sub Stalin, prin birocrație și Realpolitik.
În 1927, chiar plănuise să scrie o carte de „metacomunism”, știind prea bine că ar fi fost detestată de doctrinarii oficiali. Chiar și așa, a păstrat până la sfârșitul vieții o preocupare comunistă pură pentru egalitatea economică și socială. A continuat să-i suspecteze pe bogați, să-i simpatizeze pe săraci, oprimați și banali. Sărăcia nu este sinonimă cu umilința la Kazantzakis. Toți eroii lui stau mizerabil din punct de vedere economic, dar copleșesc prin spirit și curaj.
Acest flirt continuu cu ideologia comunistă a lăsat asupra lui senzația unei anumite responsabilități comunale a intelectualului. În timp, deși a continuat să creadă în necesitatea acțiunii, și-a alterat modelul comunist cu idei de inspirație budistă. Făcând asta, Kazantzakis a respins practic comunismul doctrinar, croindu-și pentru sine un crez „mai existențialist”, „mai metafizic„ și „mai introspectiv”. Pe scurt, un marxism pângărit de misticism. Înainte de echilibrul corect al claselor, echilibrul interior!
Înaintea oricărei „utopii concrete”, cum ar fi zis Ernst Bloch, Kazantzakis a trebuit să concilieze mai întâi pasiunea cu rațiunea, concretul cu abstractul, particularul cu universalul, Dionisiacul cu Apolinicul. Așa cum îi spunea Hristosul său lui Iuda, în Ultima ispită, „dacă sufletul din noi nu se schimbă, lumea dinafara noastră nu se va schimba niciodată. Dușmanul este înăuntru, romanii sunt înăuntru, salvarea începe dinăuntru”. Pentru marxiștii autentici, desigur, aceasta era o periculoasă sustragere.
Evident, atunci, că Nikos Kazantzakis nu s-ar fi lăsat nicicând prins în vreo încartiruire de tip doctrinar. Nu ar fi devenit slujitorul dogmatismului marxist, însă nici n-ar fi încetat să simpatizeze cu ceea ce vedea a fi progresist în ideologia comunistă...