Linkuri accesibilitate

La Fontaine in fabulis


Emilian-Galaicu-Paun-blog-2016

Bucuraţi-vă, oameni şi lighioane – se împlinesc 400 de ani de la naşterea fabulistului Jean de La Fontaine (8 iulie 1621, Château-Thierry – 13 aprilie 1695, Paris). Nume de prim-plan al literelor franceze, citit de generaţii de copii & adulţi, tradus în numeroase limbi, a cărui operă a fost interpretată în fel şi chip (y compris, cu rea-credinţă – bunăoară, de Jean-Jacques Rousseau care, într-o pagină celebră din Emile, analizează fabula Le corbeau et le renard și arată că aceasta ar fi neinteligibilă pentru un copil), întoarsă pe toate feţele şi aplicându-i-se varii grile de lectură. Ce surpriză să descopăr că cel mai important specialist în heraldică, dar şi în bestiarul medieval – mă refer la istoricul francez contemporan Michel Pastoureau (n. 1947) –, îl citeşte într-o cheie inedită, consacrându-i un întreg capitol – Bestiarul lui La Fontaine – din fundamentala sa lucrare, O Istorie simbolică a Evului Mediu occidental (ediţia a II-a, revizuită, în curs de apariţie la Editura Cartier), din care îngăduie-mi-se să citez trei mici fragmente:

* * * * * * * * *

Un armorial literar

În fabulele lui La Fontaine, într-adevăr, heraldica este adeseori subiacentă. Nu atât sub formă de aluzie la stema cutărui sau cutărui personaj protector sau detractor al lui La Fontaine și al prietenilor săi: veverița lui Fouquet, năpârca lui Colbert, șopârlele lui Tellier, respectiv leul lui Bouillon, știuca lui Mancini sau câinele librarului Barbin. Această heraldică, care este una discretă – dar care merită a fi studiată de aproape – nu este primordială. Ea nu se limitează altminteri la figurile ce iau loc în stema cutărei sau cutărei familii: fiecare individ, într-adevăr, dincolo de animalul său heraldic de familie, poate uza de unul sau mai multe alte animale ce i-ar servi drept deviză (în sensul secolului al XVII-lea). Bunăoară, lupoaicele, alături de celebrele șopârle ale stemei familiei Tellier, afișează la rându-le o emblemă grăitoare proprie acesteia: un lup, ba chiar – emblematica secolului al XVII-lea se complace să cultive rebusul și calamburul – un lup „privitor” (regardant), „un lup care vede” (loup voit), adică având capul reprezentat en face ca cel al leopardului, și nu în profil, ca cel al leului. Dar esențialul nu e de căutat aici.

Esențialul se află în primul rând în repertoriul restrâns al animalelor aduse în scenă de fabule și în felul în care, de la o fabulă la alta, acestea formează un sistem coerent; apoi în structura heraldică forte care susține narațiunea fiecărei fabule; în cele din urmă, în moralitatea ce se desprinde, aproape mereu sub forma unei maxime sau a unei sentințe plasate la sfârșitul textului asemeni unui motto înscris pe listel. Mai mult decât culegerile de embleme, a căror influență asupra lui La Fontaine a fost subliniată de demult, arta și știința blazonului sunt cele care se află în prim-planul creației sale poetice. În consecință, cele trei cărți de Fabule publicate de Jean de La Fontaine între 1668 și 1694 constituie, probabil, cel mai frumos armorial literar pe care ni l-a lăsat secolul al XVII-lea. Un armorial ordonat, altfel spus, clasat după figuri heraldice, și nu un armorial general, clasat după familii sau posesori de steme.

Animalele din Fabule nu sunt animale adevărate; chiar dacă greierul cântă, chiar dacă ciocârliile își fac cuibul, chiar dacă lupul îl mănâncă pe miel, iar măgarii și catârii poartă poveri. Cu atât mai mult nu sunt oameni (sau nu doar oameni), chiar dacă vorbesc și polemizează ca niște ființe umane, pleacă în pelerinaj, se căsătoresc, sunt îngrijite și înmormântate, iar societatea lor are un rege, o curte, consilieri, palate, colibe și tribunale. Cu atât mai mult nu sunt modele sau măști, cum se întâlnesc în teatru și în ritualurile de deghizare, și mai puțin atribute, deoarece nu sunt generice, ci individualizate. Nu, sunt mai degrabă mobile, în sensul forte pe care heraldica îl dă acestui cuvânt, adică figuri care, contrar figurilor geometrice, nu sunt fixate în interiorul scutului, dar adoptă atitudini și dispoziții diferite în funcție de stemă. Ele se declină în număr, poziție, relație, formă și culoare; în plus, ele se regăsesc de la un scut la altul, creând astfel serii, ecouri, continuități sau rupturi care conferă întregului armorial propria-i economie. Altminteri, până și plantele și obiectele pe care poetul nostru le aduce în scenă sunt tratate într-o manieră asemănătoare, asemeni figurilor heraldice, așa cum puteau fi întâlnite la orizontul anilor ’60-’80 ai secolului al XVII-lea în lucrările a doi mari heraldiști: eruditul burgund Pierre Palliot și, mai cu seamă, părintele iezuit Claude-François Ménestrier, ale cărui tratate și manuale constituie mari succese de librărie până hăt în secolul al XVIII-lea. Într-adevăr, ce diferențe există între leu, lup și vulpe, pe de o parte, și stejar și trestie, ghindă și dovleac, oală de pământ și oală de fier, pe de alta? La drept vorbind, nici una. Acestea sunt figuri heraldice, adevărate mobile heraldice; ele iau loc în armorialul fabulistului și fără îndoială și în bestiarul său care, asemeni celor din Evul Mediu, nu se limitează la animale. Altminteri, nici nu poate fi altfel, în caz contrar, fabulele fără animale nu ar fi fabule.

Animale emblematice

Uneori, simplitatea și coerența acestui bestiar pare să contrasteze cu eterogenitatea sau complexitatea unui anumit număr de fabule. Recurența mai multor animale – șase dintre ele se regăsesc în zece sau mai multe fabule (leul, lupul, vulpea, măgarul, câinele și șobolanul), iar alte câteva sunt aproape la fel de frecvente (cocoșul, maimuța, corbul, boul) – constituie o lume în sine, un univers închis. Contrar a ceea ce se crede în general, bestiarul lui La Fontaine nu are un număr prea mare de specii de animale: mai puțin de cincizeci pentru 238 de fabule publicate în trei culegeri, între 1668 și 1694. Totodată, mai multe dintre ele, cum ar fi stridia sau viespea, nu se întâlnesc decât o singură dată. Altminteri, ar fi cazul să ne interogăm, sprijinindu-ne pe cifre, asupra frecvenței și rarității acestor animale, și să comparăm, aproape statistic, bestiarul fabulistului nostru cu cel al predecesorilor săi. Adausurile sale nu sunt numeroase, dar introduc supape ce asigură buna funcționare a sistemului care, fără nici o inovație, ar avea tendința să se sclerozeze. Ar trebui totodată să ne interogăm asupra absenței unor animale și poate să ne întrebăm dacă ființa umană trebuie considerată ca făcând parte din acest bestiar sau nu.

Căci, asemeni oricărui bestiar, cel al fabulelor le conferă animalelor diferite indicii de frecvență. În cazul lui La Fontaine există două vedete: leul și vulpea; dar aceste animale erau deja vedete în fabulele antice și în cele din Evul Mediu și reprezentau cele două versante obligatorii ale simbolicii animale: un animal viril și un animal feminin; un animal regal și un animal țăran; un animal solar și un animal lunar; un animal de aur (galben sau roșiatic) și un altul de gueules (roșu sau roșcat). În doi, leul și vulpea acoperă jumătate din paleta heraldică. Bestiarul lui La Fontaine este fără doar și poate un bestiar ierarhizat, nu după legile naturii, nici după taxinomiile zoologiei, dar în funcție de onorabilitatea figurilor blazonului. Anume acesta din urmă, la răscrucea secolelor al XII-lea și al XIII-lea, a instalat leul pe tronul de rege al animalelor în simbolica occidentală. Și anume Fabulele lui La Fontaine sunt cele care, în secolul al XVII-lea, l-au reașezat definitiv pe acest tron de pe care, la un moment dat, acvila părea să-l fi alungat.

O trăsătură gramaticală subliniază cât se poate de convingător acest caracter heraldic al figurilor de animale, recurente de la o fabulă la alta: întrebuințarea frecventă a articolului definit – corbul, leul, greierul, furnica, broaștele. Această turnură gramaticală se înrudește cu o adevărată blazonare: în câmp de argint un corb negru; în câmp negru un leu de aur; în câmp de aur o vulpe roșie; în câmp roșu un lup răpind hermina. Articolul hotărât, dincolo de faptul că-i dă un nume fiecărei figuri – aproape un nume propriu (de unde și, uneori, întrebuințarea în edițiile vechi a majusculei: le Lion, le Renard, le Corbeau) –, îi permite să prezinte fiecare specie într-o manieră arhetipală. Nu este o vulpe oarecare, este Vulpea. Trăsăturile distincte – fizice, sociale, morale sau psihologice – ce o caracterizează sunt nu atât particularități individuale, cât generalități privitoare la specia pe care o reprezintă. Și aceasta nu în raport cu istoria naturală – nimic mai puțin naturalist decât fabula! –, ci în raport cu tradițiile culturale. Nici un greier, de exemplu, nu caută să se alimenteze „cu muște și viermișori”: este vorba de o insectă ce nu mănâncă decât seva vegetalelor; dar verosimilitatea – și deci adevărul – pare mai importantă în cazul dat deoarece, conform tradițiilor, greierul este gălăgios și vorace, iar imaginea pe care o propune fabula este în conformitate cu ideea pe care și-a făcut-o deja cititorul.

Heraldica fabulei

Dincolo de cuprinderea în cadrul unui repertoriu, formând el însuși un adevărat armorial, aceste animale-tip sunt puse în mișcare și legate între ele printr-o autentică sintaxă heraldică a narațiunii. Într-adevăr, asemeni stemei, fabula este structurată în profunzime și se citește plan după plan. Planului din fundal îi corespunde situația inițială, în general o situație de criză în care-și află rădăcina istoria viitoare. Pe planurile intermediare iau loc evenimentele, mai mult sau mai puțin de durată, care transformă această situație inițială; sunt faimoasele „o sută de acțiuni diverse” care fac să alterneze relatările și discursurile. Apoi, în planul din față, este prezentată situația finală, rezultată din noul echilibru de forțe în prezent. Dar fabula-stemă nu se încheie aici, deoarece, „broșând peste toate” și constituind planul cel mai apropiat de spectator, vine în final morala, adevăratul suflet (âme) al unei devize al cărei corp o alcătuiește narațiunea – pentru a relua o terminologie atât de dragă heraldiștilor și teoreticienilor culegerilor de steme din secolele al XVI-lea și al XVII-lea. Ca și în cazul unei steme, lectura se face în ordinea planurilor, începând cu cel din spate, fiind absolut imposibilă orice revenire în urmă. Timpul verbelor întrebuințate de La Fontaine întărește această structură în straturi: la început imperfectul; apoi perfectul simplu sau prezentul narațiunii; în cele din urmă prezentul absolut, cel al sentințelor, al maximelor și al adevărurilor generale. O dată în plus, structura heraldică este pregnantă: în spate, trecutul; în față, prezentul; „broșând peste tot”, eternitatea.

Cele optsprezece luni petrecute de tânărul Jean de La Fontaine la Părinții Oratoriului, adevărați pionieri în secolul al XVII-lea în domeniul pedagogiei heraldice, au lăsat o amprentă de neșters asupra lui. Astfel încât și-a conceput bestiarul ca un fel de armorial și și-a alcătuit fabulele după principiile blazonului. Fiecare dintre acestea poate fi în același timp o povestioară pitorească, o alegorie morală, o proclamație emblematică, o deviză, un program didactic sau o artă a memoriei: într-un cuvânt, o adevărată stemă.

(Traducere din franceză de Em. Galaicu-Păun)

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG