Linkuri accesibilitate

La trei decenii de la ’89 – anul când „Dumnezeu a fost român”! –, poezia politică revine la Chişinău


Ad abrupto – după pierderea capitalei de către forţele democratice & naţionale, urmată de debarcarea guvernului Maia Sandu & grabnica instaurare a echipei de consilieri prezidenţiali în fruntea executivului, reacţia societăţii (mai exact, a părţii ultragiate a acesteia) a venit de unde te aşteptai mai puţin – dinspre poeţi. Scriitoarea Irina Nechit tocmai organizează azi, 27 noiembrie, un recital de poezie politică la Biblioteca „B.P. Hasdeu” din Chişinău, iar numeroşi condeieri şi-au anunţat participarea: Andrei Ţurcanu, Arcadie Suceveanu, Călina Trifan, Teo Chiriac, Nicolae Popa, Maria Şleahtiţchi, Grigore Chiper, Nicolae Guţu, Moni Stănilă, Dumitru Crudu, Radmila Popovici, Liliana Armaşu, Silvia Goteanschii, Alexandru Vakulovski, Svetlana Corobceanu, Artiom Oleacu, Vadim Vasiliu ş.a. Sigur, suntem la distanţă de ani-lumină de la ieşirile la rampă ale poeţilor-tribuni din anii ’88 – ’89, de pe Aleea Clasicilor, iar apoi şi de la Teatrul Verde din Valea Morilor, şi nici spaţiul protector al bibliotecii nu-i încercuit de cordoanele de miliţie ale generalului Voronin, totuşi gestul în sine mi se pare unul temerar, marcând o despărţire a apelor (de-o parte, intelighenţia de creaţie – de alta, Puterea!), altminteri destul de tulburi pe vremea guvernării Vlad Filat & furtul miliardului şi capturării statului de către PDM din anii de tristă pomină ai fugarului Vlad Plahotniuc.

Am scris mai degrabă critic despre poezia politică din zorii (romantici – cum altfel?!) ai statalităţii moldave, asta fiindcă devenise… „cu voie de la poliţie” (cu doar câteva excepţii); nu ştiu dacă puterii de astăzi îi pasă de scriitori (culmea, de limbă română – de unde moldovenismul redevine calul de bătaie al noilor potentaţi), aşa că nu prea mă aştept la reacţii. Împărtăşesc, în mare, convingerea lui Radu Vancu, noul preşedinte al PEN-România, care afirmă:

„Recitesc, pe sărite și deseori cu entuziasm, din antologia Oxford de poezie latino-americană publicată acum câțiva ani, recomandată de un poet de talia lui Billy Collins drept a must for the poetry explorers. Una dintre marile lecții pe care cred că le putem învăța de la poeții latino-americani e reabilitarea poeziei politice. Ei scriu, pe viață & pe moarte, politic. (Iar când spun „pe moarte”, nu exagerez deloc – unii dintre ei au fost uciși pentru versurile lor. Dau doar exemplul lui Roque Dalton, unul dintre prietenii cei mai apropiați ai lui Roberto Bolaño.) În înțelesul ei originar, poezia politică nu are a face cu servilismul versificat al sicofanților, ci, cu totul dimpotrivă, vine dinspre marginali, dinspre cei care refuză intrarea în sistem – și aduce cu sine toată puritatea revoltei & compasiunii. Fiindcă poezia politică nu e nici doar revoltă (ar fi atunci numai poezie anarhistă), nici doar compasiune (deoarece compasiunea fără acțiune e perfect inutilă, de nu chiar ușor ipocrită); ea conaturează revolta & compasiunea într-un discurs care e în același timp solitar & solidar. De unde și forța lui paradoxală (întrucât se alimentează din reacția celor slabi).


Spun că m-a edificat reacția în solidar a lui Marius Chivu & Cosmin Ciotloș fiindcă și eu, ca poet strict biografist ce mă aflu, am avut multă vreme aceeași mefiență & același dezgust față de poezia politică (sau antipolitică, după cum am văzut mai sus). Am trăit și eu, ca și Chivu & Ciotloș, o vreme în care chiar noțiunea însăși de lectură politică m-ar fi oripilat. Nu înțelesesem încă, așadar, că tocmai marii izolați, individualitățile acute & solipsiste, sunt cei mai eficienți purtători de sarcină politică, fiindcă polis-ul, suferind iremediabil de sindromul Stockholm, se îndrăgostește mai ales de cel care-l respinge. Îl iubește mai abitir pe cel care-l detestă. Așa a fost posibilă instrumentalizarea politică a lui Nietzsche, de pildă. Sau a lui Eminescu, de ce nu. Singurătatea lor enormă e jignitoare pentru masă – care se vrea sedusă, nu abandonată.

Neîncrederea în „poezia politică” e, cum ziceam, o reacție naturală după atâtea decenii de maculare & abuzare a naturii politice a literaturii; a avut-o, printre alții, și Matei Călinescu. Într-un jurnal din 1974, la un an după plecarea din țară, autorul notează uimit: „22 iulie 1974. Ce se întâmplă cu mine? Eu, care atâta vreme, scârbit de «politic», am nutrit un vis al apolitismului – și care în numele acestui vis am rupt cu România – încep să am reacții și chiar obsesii politice. Dar asta e poate firesc după ce o viață întreagă am fost silit să-mi refulez sau deghizez sau «sublimez» în fel și chip instinctele de «animal politic»”. Pentru ca, în 1977, peste doar trei ani, să aibă o asemenea înțelegere a naturii politice a literaturii, încât să ajungă să țină chiar un curs despre Politics and the Novel!

Ca să închei aceste note, a existat și la noi, în comunism, poezie politică reală. Însă nu cea a sicofanților mai sus amintiți. Ci aceea adevărată & puternică a Grupului de Acțiune Banat. În vreme ce, să le zic așa, poeții români de limbă română inventau optzecismul din spuma textualismului, poeții germani de limbă română făceau poezie politică în cel mai pur & dur sens al sintagmei. Pentru ei, poezia politică însemna experiment & angajare, ca la Brecht – fără angajare, nu era îndeajuns de politică, fără experiment, nu era îndeajuns de poezie. Și le-a ieșit, le-a ieșit exemplar, poemele lor marginale & anarhiste fiind contondente încă, dure & eficiente ca ale nici unui congener român. Decât, poate, Dinescu & Mariana Marin. Pe lângă ei, până și Mazilescu pare evazionist.”

(Ierte-mi-se lungimea citatului, dar nu prea se poate sări peste alineate…)

Recitalul de azi marchează (un nou) kilometru Zero – întrebarea este: ce vor (mai vrea) scriitorii de-acum înainte, să-şi „lucreze grădina” ca-n poemul antologic al Irinei Nechit:

Geopoem

Pământurile acestea negre

nu dau multă literatură.

Pe ele cresc arbori mari și scriitori mici.

Dacă vrei să ai de pâine

ia un teren în arendă

stropește hectarele cu sudoare

și nu-ți mai murdări mâinile cu cerneală.

Am fost o dată prima la prășit

am făcut amiaza

între două rânduri de porumb.

Doamne, Tu erai Acela care mă legănai!

Mi-ai dat atunci un somn adânc

să nu mai pot ieși din ceața lui

și uite scriu despre aceasta.

Cât stau acum la masă

țintind cu pixul cerul

o sapă taie undeva un deget

și-atâtea crengi se rup de rod.

Sunt grele de pământ

aceste rânduri.

…sau să prindă (a câta oară?!) la mintea moldoveanului din urnă, ca într-un alt poem memorabil al aceleiaşi Irina Nechit:

Urnele se deschid

La ieşirea din farmacie
ne-a zâmbit preşedintele
la intrarea în supermarket ne-a

zâmbit opoziţia
câinii vagabonzi învaţă să zâmbească
privind şiragurile de dinţi albi
tipăriţi pe hârtie velină
Azi oraşul nostru se trezeşte
cu un zâmbet vinovat pe buze
păsările vin să ne cânte
gratis la geam
urnele se deschid şi în ele cad
oasele noastre
De fapt, zice camera de filmat
suferinţa nu ne mai interesează
Omul din luntre zâmbeşte
ca o persoană publică:
nimeni nu intră de două ori
în apa Aheronului
.

Vezi comentarii

XS
SM
MD
LG