Linkuri accesibilitate

Leontina Vatamanu și „Siberia din oase”, povestea mamei care a trecut prin durere, revoltă și nedreptate (VIDEO)


Leontina Vatamanu: „Trebuie să ne asumăm cu toţii ceea ce s-a întâmplat în timpul deportărilor”
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:26:51 0:00

Leontina Vatamanu: „Trebuie să ne asumăm cu toţii ceea ce s-a întâmplat în timpul deportărilor”

Despre memorie, documente și ficțiune – un interviu cu regizoarea filmului „Siberia din oase”, lansat cu ocazia marcării a 70 de ani de la cel de-al doilea mare val de deportări din Basarabia.

„Siberia din oase” se numește filmul realizat de Leontina Vatamanu și care a avut recent premiera la Chișinșu. Este un film bazat de patru povești adevărate despre tragedia deportărilor staliniste. Una dintre povesti este a mamei regizoarei.

Europa Liberă: Ce reacție ați așteptat de la spectatori? Sigur că e greu să generalizezi în noțiunea de spectatori diferite categorii de vârstă, în primul rând, diferite generații. Dar ce reacții ați fi vrut de la un spectator, să zicem, de vârsta mea? Și după aia am să vă spun ce reacție am avut în realitate.

Leontina Vatamanu: „De fapt, eu acum culeg reacțiile, pentru că stau în fiecare zi la proiecție să surprind niște impresii, să mă uit în ochii oamenilor care ies din sală. Cei care vin la film au reacția pe care mi-aș fi dorit-o, au probabil un amalgam de sentimente și am avut și eu în procesul scrierii acestui scenariu. Cred că e vorba și de compasiune, și de revoltă, și de un soi de... poate descoperire...”

Europa Liberă: Până acum n-ați numit nici răzbunarea și nici despăgubirea. Ce loc li se rezervă acestor sentimente?

Leontina Vatamanu: „Cred că este o mică doză, dar nu de răzbunare în sensul rău, de a face dreptate sau de a se spune adevărul, de a pune punctul pe „i”. O spun așa din punctul de vedere al unei fiice care a avut o mamă în acel tren al deportaților din 1949.”

Europa Liberă: În primul episod e despre mama Dvs., da?

Leontina Vatamanu: „Da, exact. Și bunelul meu, Mihail Curecheru, a murit în Siberia, fiind deportat în 1941. Și este firesc ca un copil care cumva a simțit palma dată mamei acum mulți ani să încerce să aducă povestea mamei tuturor, simțind în sufletul lui sigur și durerea pentru acea palmă, și revolta, și nedreptatea care i s-a făcut.

Cele mai odioase regimuri sunt cele care supun copiii unor brutalități și unor violențe și exterminări...

Eu cred că cele mai odioase regimuri sunt cele care supun copiii unor brutalități și unor violențe și exterminări – să spunem așa cum a fost. Copiii aceștia nu aveau nicio vină absolut, nu aveau nicio vină că s-au născut în anumite familii, nu aveau nicio vină că erau treziți din somn, ridicați și încărcați în aceste vagoane. Deci, acest regim nu a găsit nicio modalitate cumva, cel puțin, să dea copiii la o parte, chiar dacă voiau să se răzbune pe așa-numiții „dușmani ai puterii sovietice”.

Europa Liberă: Tocmai continuăm linia asta că sunteți nepoata descendentă direct din linia generației, categoriei de oameni care au suferit, n-ați simțit nevoia să faceți dreptate, răzbunându-vă, de exemplu, despăgubindu-i pe oameni? Mulți oameni s-au întors acasă și nici până astăzi probabil nu sunt foarte doriți atunci când mai revendică ceva, până astăzi mai aud: „Dar ce mai vreți voi?”, nu?

Leontina Vatamanu: „Dacă vă referiți la un manifest din astea care să vorbească despre umilințele prin care trec în continuare oamenii deportați, eu cred că ar trebui să se angajeze în acest manifest juriștii, guvernanții, ca să le ofere pe lângă despăgubiri morale și despăgubiri materiale, pentru că știm că ei au fost desproprietăriți, li s-a confiscat tot ce au avut. Eu, ca artistă, am făcut un altfel de manifest și am vrut să ajung la inimile oamenilor și să le vorbesc despre traumele prin care au trecut copiii de cândva, pentru că numai ei au rămas astăzi. De la ei putem auzi aceste confesiuni, cu ei mai avem șansa să vorbim și sunt sursa nr. 1.”

Europa Liberă: Cât de adevărate sunt?

Leontina Vatamanu: „Eu cred că ei au cele mai nevinovate cumva memorii, să spun așa.”

Europa Liberă: Dar nu-i schimonosită de percepția infantilă? Cât de documentar, cât de mult puteți să vă bizuiți pe aceste impresii?

Leontina Vatamanu: „Nu, eu cred că ei au trăit un șoc atunci și cred că sunt foarte, foarte vii aceste amintiri, pentru că, bunăoară, mama mea își aduce aminte în cele mai mici detalii niște momente extrem de... mie mi se par foarte poetice și foarte, foarte expresive chiar aceste detalii pe care am încercat să le includ și în film. La fel și ceilalți protagoniști. Da, poate ei nu înțelegeau ce s-a întâmplat cu adevărat, pentru că îmi povestea mama un moment când la moartea lui Stalin a venit acasă plângând și bunica ei a întrebat-o: „De ce plângi?” – „Păi, conducătorul nostru a murit și toți la școală au plâns”.

Și bunica a zis: „Draga mea, el te-a adus aici!”. Deci, ei poate n-au înțeles până la capăt, atunci, ce li s-a întâmplat, dar deja peste ani cred că au regândit lucrurile astea de sute de ori și acum eu cred că perspectiva pe care o au asupra biografiei lor e una la care trebuie să aplecăm urechea.”

Europa Liberă: Folosindu-vă de mijloacele astea, spuneați, poetice, nu cumva atenuați drama? Există riscul acesta?

Leontina Vatamanu: „Cum și de ce am recurs eu la această formulă de docudrama? Eu am căutat cadre de arhivă ca să folosesc cadre cu ceea ce s-a întâmplat în realitate, pentru că îmi trebuia o coloană vizuală la toate aceste povești pe care le-am căutat, le-am ascultat și am abordat un eșantion mai larg de deportați. Eu nu am găsit cadre de arhivă, arhiva noastră a fost dusă la Moscova. La București nu există arhivă legată cumva de acest moment al deportărilor din 1949. Și atunci m-am gândit la o combinare între documentar și ficțiune, la această formulă de docudramă și să încerc să reconstitui momentele cele mai dramatice, să spun așa, încât publicul care vede să empatizeze mai mult și să înțeleagă mai bine ce s-a întâmplat și să-i transmită o emoție, este adevărat.”

Europa Liberă: Din sala de cinema, majoritatea iese cu ochii înlăcrimați și asta, fără îndoială, o trăiește fiecare acolo, pentru că este imposibil să te uiți la copiii care, așa cum spuneți, nevinovați au fost mutilați, au suferit această dramă. Câtă încărcătură publicistică suplimentară urmăriți Dvs. să puneți în aceste episoade? Și vă dau un exemplu. Mie mi s-a părut, cel puțin, eu n-am stat să cronometrez, dar la Dvs., de exemplu, sunt mai prezente cozile de topor, mai puțin comisarii adevărați, militarii. Militarii sunt secundari. Intenționat ați scos în față linia asta sau sugestia asta că, de fapt, ne-am deportat unii pe alții?

Leontina Vatamanu: „A fost un aspect pe care am vrut să-l subliniez și acest aspect al...”

Europa Liberă: ...complicității?

Leontina Vatamanu: „Al complicității, al neutralității sau al neimplicării, al detașării, al stigmatizării. Pentru cei care au reușit să supraviețuiască Siberiei și tuturor nevoilor și necazurilor de acolo și s-au reîntors acasă, a fost, probabil, cel mai dureros moment reintegrarea aceasta în comunitate, pentru că ei au venit, dar nu mai aveau case, nu aveau unde sta, trebuia să se oprească la rude. Unele rude, dintr-un instinct de conservare, probabil, sau de frică, încercau să nu comunice cu ei, i-au izolat... Și eu cred că momentul acesta a fost foarte dureros. Eu mă gândeam în film să caut și un protagonist de cealaltă parte, să spunem, din cei care au făcut liste sau denunțuri sau pe cineva din anturajul lor, dar, din păcate, nu am găsit.”

Europa Liberă: Știți că noi la Europa Liberă am avut un documentar în care un torționar recunoaște în fața camerei și a vrut să-și ceară scuze de la o victimă anume, că a fost singura victimă pe care a turnat-o și a pățit. Sigur că ei sunt rarisimi și torționarii mai curând insistă în ceea ce au făcut și nu regretă, nu se pocăiesc. Acum în sensul acesta, Dvs. cumva aluziv sau foarte puțin, sumar prezentați niște femei care iau hârgăiele, farfuriile din casa pustiită din care abia au fost deportați oamenii, iarăși plasați cumva foarte sumar. Credeți că ar ajuta să se facă, de exemplu, dreptate și pe linia asta, că vorbim și despre Holocaust și vorbim și despre alte evenimente, când națiunea ar trebui să se uite în oglindă și să vadă și lucrurile urâte?

Leontina Vatamanu: „Exact. Poate pentru acest lucru, ca să mai reflectăm un pic cine suntem și că, de fapt, fenomenul deportărilor a inclus mai mulți actori, au suferit de pe urma deportărilor nu doar cei deportați, dar cred că întreaga societate și foarte mulți oameni din cei care poate prin șantaj sau prin anumite modalități de inoculare a fricii s-au dat repede de partea torționarilor. La fel eu cred că au fost printre ei și oameni care au avut remușcări, care au suferit altfel de traume.

Trebuie să ne asumăm cu toții ceea ce s-a întâmplat atunci și ceea ce continuă să se întâmple și acum...

Numai ca să amintesc și aceste lucruri am introdus acest dialog cu dna psiholog, care cumva vorbește despre un moment important, despre asumare. Deci trebuie să ne asumăm cu toții ceea ce s-a întâmplat atunci și ceea ce continuă să se întâmple și acum, deci fiecare este responsabil pentru propriile lui fapte și trebuie să fie lucid și să înțeleagă ce face, cum face. Indiferent de contextul politic, până la urmă cu toții suntem oameni.”

Europa Liberă: Urmărim acest film tocmai pe un teren atât de afânat și atât de exploziv, pentru că s-a produs schimbarea asta de guvernare. Până mai ieri stăteau detașamentele astea de „voluntari”, sportivi care apărau instituțiile statului de pericolul preluării de către revoluționari, femeile alea care făceau de veghe contra 500 de lei și atunci eu mă întrebam: dar unde a dispărut dilema asta? Și comentam imediat după film că Dvs., de fapt, – revin la senzația mea – vorbiți despre un zăcământ care nu mai seacă, care se numește căpătuiala și lașitatea. Și mulți guvernanți au încurajat foarte bine aceste calități. În loc de pocăință, în loc de asumare, în loc să procedăm așa cum, de exemplu, au procedat francezii după colaboraționiști sau nemții etc., etc. Doar în Răsărit, în Uniunea Sovietică, în Rusia nicidecum nu-și asumă guvernarea marile deportări ale tătarilor, cecenilor, foametea din Ucraina etc. Din păcate, e de mare actualitate filmul acesta. Nu regretați că sunteți atât de actuală? În general, nu a fost în van jertfa asta oare?

Leontina Vatamanu: „Dacă e să privim lucrurile din această perspectivă, aș fi chiar speriată să fiu actuală cu acest film.”

Europa Liberă: Vă întreb pe Dvs., pentru că astăzi am înțeles că a văzut și mama Dvs. filmul. Ea se simte, mă întorc la întrebarea asta, i s-a făcut dreptate până la urmă? Pariind gestul Dvs., personal, da, dar în societate, în general, ea se simte că a fost cumva reașezată în liniștea ei sau continuă să fie stigmatizată?

Leontina Vatamanu: „Nu, nu s-a făcut în societate dreptate. Asta o spun așa, foarte franc, pentru că deja suntem liberi să vorbim despre crimele regimului trecut, să spun așa, de 20 și ceva de ani, da. Deci putem vorbi liber, am fi putut, am fi avut timp să ne asumăm, să discutăm, să înțelegem ce s-a întâmplat, cine au fost acei actori și de ce astăzi noi repetăm, practic, aceleași lozinci și aceeași politică de dezbinare a societății, de dividere în dușmani ai puterii și oameni loiali puterii, deci tot timpul avem aceleași instrumente și mecanisme care poate pe unii îi privilegiază, pe alții îi pun în conul de umbră.

Dar referindu-mă exact la deportați, văd exemplul altor țări și comunități din fostul spațiu sovietic, unde oamenii au fost reabilitați, unde li s-au întors proprietățile, unde știu sigur că în Letonia, de exemplu, sunt rechemați din Siberia și li se oferă cetățenie, li se oferă spațiu locativ, sunt rechemați acasă. Nu mai spun de câte filme s-au făcut, câte cărți s-au scris ș.a.m.d. Pentru noi ca studio de producție a fost complicat să facem filmul acesta, care este un film de epocă și care avea un buget extrem de mic. Deci era sub orice critică și nu pot să spun că am găsit cumva foarte multă lume care să se asocieze în sensul unor instituții abilitate...”

Europa Liberă: Dacă ați fi filmat un concert de-al lui Kirkorov, găseați mai repede oameni cu dare de mână.

Leontina Vatamanu: „Probabil că, dar am găsit și foarte mulți oameni de bună-credință, care și-au oferit serviciile și ne-au ajutat și pentru ei a fost un moment, așa, de solidarizare cu un act de spunere a unor adevăruri pe care ei le așteaptă.”

Europa Liberă: Multă lume, probabil, a recunoscut curtea de la Butuceni, gospodăria dlui Anatol Botnaru, casa aia autentică. Vorbiți despre genul acesta de asistență, probabil?

Leontina Vatamanu: „Da, genul acesta de asistență al unor oameni care s-au arătat deschiși atunci când le-am spus despre subiectul filmului, pentru că am fost deschiși cu toată lumea. De asemenea suntem foarte recunoscători dlui Iurie Topală, directorul Căilor Ferate Moldovenești, care timp de două zile ne-a schimbat orarul trenurilor ca să putem filma în Gara Călărași și toate trenurile au ocolit prima linie, pentru că aveam nevoie să filmăm; ne-a oferit și vagoanele acestea marfare, care seamănă cu vagoanele în care au fost urcați și deportați pământenii noștri.

La genul acesta de deschidere și ajutor foarte important atunci când a trebuit să reconstituim anul 1949, când a trebuit să construim locații, să acoperim casele cu stuf, să aducem recuzită de cândva. Mulțumim și „Moldova-film”, pentru că ne-a oferit și costume, și recuzită, și mobilier. N-a fost simplu, dar am reușit, iată cu ajutorul oamenilor.

Și voiam să vorbesc și despre echipa de realizatori, pentru că atunci când discutam scenariul și făceam decupajul, și discutam costumele, discutam muzica, montajul, fiecare membru al echipei care a avut rude deportate și a ascultat în familie asemenea povești a venit și el cu un detaliu anume, cu o observație, cu o remarcă, care a adus un surplus de valoare acestui film.”

Europa Liberă: Fabula la fiecare poveste îi sută la sută documentară, inclusiv mărul, inclusiv clopotul?...

Leontina Vatamanu: „Absolut! Deci, eu am încercat să fiu cât mai fidelă realității și toate lucrurile astea sunt povestite de oamenii care le-au trăit. Eu am încercat, chiar și atunci când făceam castingul, să aleg actori care să semene cu eroii filmului. Poate ați observat o similitudine, o asemănare mare între cei de pe fotografie și cei care s-au regăsit în film.”

Europa Liberă: Da, dar cel mai impresionant îi doctorul, chirurgul cu protagonistul acela mic, cu capul legat și bandajat și sigur că cadrul acela de la final când ei pleacă de mână e absolut zguduitor.

Leontina Vatamanu: „Apropo de reacția pe care o așteptam. De fapt, cele mai multe emoții le aveam față de cei patru protagoniști și cum au să perceapă ei...”

Europa Liberă: Cum o să se vadă pe ei înșiși?

Am încercat să fiu cât mai la graniță cu documentarul, chiar dacă am făcut și ficțiune...

Leontina Vatamanu: „Cum au să se vadă pe ei și pe apropiații lor și acest moment din viața lor și ce au să-mi spună, dacă am fost aproape de ceea ce s-a întâmplat în realitate. Și vreau să spun cu emoție că mi-au zis că într-adevăr le-am declanșat acolo niște profunzimi și niște emoții ascunse și am reușit să reproduc ceea ce s-a întâmplat. De fapt, ce am simțit la ei? Un nod în gât după proiecție și după care m-au telefonat după o perioadă și mi-au spus impresiile. Eu mă bucur că am reușit acest lucru. Am încercat să fiu cât mai la graniță cu documentarul, chiar dacă am făcut și ficțiune.”

Europa Liberă: Evident că nu este doar pentru publicul intern. Unde o să-l testați pentru a vedea dacă mesajul este perceput și în exterior?

Leontina Vatamanu: „Îl vom trimite pe la festivaluri, vom circula cu el în România, dar și în țările baltice; ne gândim să mergem și în țările din fostul spațiu sovietic, unde probabil au trăit și ei astfel de momente.”

Europa Liberă: Care știu ce-i asta...

Leontina Vatamanu: „Da... Și să facem cunoscută cumva și durerea noastră, pentru că, până la urmă, ultimul cuvânt care trebuie spus legat de filmul acesta, cum a scris și cineva în niște comentarii, ar trebui să fie cuvântul „demnitate”.

Europa Liberă: Sunt de acord să încheiem cu această noțiune. E dreptul Dvs. de autor să puneți un asemenea punct, iar cei care se vor uita la acest film au și ei dreptul să completeze, după „demnitate”; și ce urmează să ne spună în comentarii telespectatorii și spectatorii. După „Patria” îl mai pot vedea undeva?

Leontina Vatamanu: „Acum, noi încercăm să negociem cu cinematograful să mai prelungim proiecțiile, pentru că biletele se vând ca pâinea caldă și foarte multă lume solicită în continuare să-l vadă aici, la Chișinău, după care încercăm să mergem cu el în satele în care am filmat și acolo vom face niște proiecții în cadrul Caravanei cinematografice Cronograf tur.”

Europa Liberă: Deci - atenție! - să urmărească itinerarul Dvs.?

Leontina Vatamanu: „Da. Și poate revenim în toamnă cu niște proiecții suplimentare. Probabil că îl vom arăta și diasporei, vom circula cu el, pentru că deja avem niște solicitări...”

Europa Liberă: Deci în măsura în care nu împiedică programul festivalier. Nu aveți restricții sau aveți?

Leontina Vatamanu: „Avem restricții, dacă e să vorbim de condițiile festivalurilor, să nu difuzăm la televizor sau să fie on-line. Deci, el n-o să apară on-line în curând, puțintică răbdare, deja după ce își consumă cumva circuitul festivalier o să fie oferit și publicului larg on-line.”

Europa Liberă: Asta am vrut să precizez, să nu înainteze pretenții că nu pot să-l vadă pe internet, tocmai din cauză că trebuie să fie o premieră la festivaluri.

Leontina Vatamanu: „Eu i-aș ruga pe cei care scriu comentarii cumva înainte de a scrie comentariul să aibă curiozitatea să vadă filmul și după aceea...”

Europa Liberă: Nu doar afișul...

Leontina Vatamanu: „Da, nu doar afișul și să nu facă dezbateri politice sub afișul filmului. Aș aprecia niște dezbateri, dar în cunoștință de cauză.”

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG