De cîteva săptămîni mass-media din România dezbate aşa-numita „lista lui Hodor”. Este vorba despre o listă cu numele unor persoane considerate apte de fi implicate în acţiuni propagandistice, destinate influenţării opiniei publice din străinătate, prin scrieri, contacte directe sau conferinţe.
În arhiva Securităţii există nenumărate dovezi din care rezultă activitatea pe această „linie” a unor persoane stabilite în străinătate. Acestea au acceptat, din varii motive, să devină instrumente ale propagandei naţionaliste, inspirată de regimul ceauşist şi organizată, sprijinită, respectiv stimulată, de Securitate. Inclusiv legionari, susţinători ai regimului fascist al lui Ion Antonescu sau foşti activişti ai Grupului Etnic German din România au acceptat să acţioneze acoperit în conformitate cu linia naţionalistă a regimului.
Naţionalismul radical al regimului se reflectă atît în documentele moştenite de la Securitate, cît şi în interiorizarea unor reflexe naţionaliste în cazul unor oameni care au fost utili propagandei cu care ei s-au identificat. Asta spune şi Mădălin Hodor în interviul difuzat marţi, 29 mai, de Radio Europa liberă: „Linia aceasta naționalistă, antieuropeană, xenofobă, aparent patriotică, un patriotism de tipul naționalismului lui Ceaușescu nu un patriotism european, autentic și asumat, arată clar că ceea ce am spus eu este real, adică influențele se văd pînă în zilele noastre.” (Subl. n.)
Obsesia listelor
Securitatea avea o adevărată obsesie a listelor. Acestea erau întocmite cu scopul de a uşura identificarea informativă a unor persoane. În acest context, fondul documentar, întocmit sub denumirea generică: „Artă-cultură”, ocupă un loc special. În ultimii ani s-au publicat numeroase documente din acest fond. Amintim doar două cărţi în care într-un mod selectiv au fost reproduse anumite materiale, iar altele au fost trecute sub tăcere. Asta cu scopul de a acredita o anumită idee sau, pur şi simplu, de a prezenta Securitatea ca o organizaţie patriotică şi nicidecum represivă.
Prima carte, la care ne referim, aparţine Ioanei Diaconescu şi a apărut, în 2012, la Bucureşti, sub titlul „Scriitori în arhivele CNSAS”. Cartea cuprinde o selecţie subiectiv-comentată, axată pe o perspectivă unilaterală – cea a victimelor Securităţii.
Cea de-a doua carte a fost coordonată de Mihai Pelin şi a fost publicată în 1996, tot la Bucureşti, sub titlul „Cartea Albă a Securităţii. Istorii literare şi artistice 1969-1989”. În prefaţa „Cărţii albe”, se susţine că „acţiunea Securităţii faţă de inaderenţa scriitorilor şi artiştilor” a fost cu preponderenţă de ordin informativ” (p. VII) – adică nu represiv. Faptul că Securitatea a supravegheat pe toţi, „în egală măsură”, indiferent de apartenenţa la un grup sau altul, constituie pentru Pelin o dovadă că poliţia politică chiar ar fi fost un organism care „nu aplauda totdeauna măsurile grave”, impuse de conducerea superioară de partid şi de stat. Tot acolo afirmă că nu a „întîlnit documente care se propună, de la nivelul Securităţii, soluţii extreme împotriva unor adversari declaraţi ai regimului comunist sau intervenţii brutale în treburile breslelor de scriitori şi artişti” (p. IX).
Această legendă – pe lîngă multe altele – a fost propovăduită de-alungul ultimilor 28 de ani şi a fost transformată în muniţia neo-naţionaliştilor care l-au transformat pînă şi pe ultimul şef al Securităţii, Iulian Vlad, într-o icoană o patriotismului neprihănit.
O spune spune şi Mădălin Hodor în interviul citat, explicîndu-şi reacţiile şi atacurile la care este supus prin faptul că a „deranjat liniile directoare, liniile ideologice care s-au moștenit de la fosta Securitate pînă în ziua de azi”.
Xenofobia şi antisemitismul care se desprind din numeroasele documente ale Securităţii, de obicei, sînt ocultate, tocmai pentru a-i conferi aparatului represiv o aură patriotică. Atacarile globale contra minorităţii maghiare sau ieşirile antisemite din trecut, năşite şi de către Securitete şi colaboratorii ei neoficiali (cuprinse în liste şi dosare „necercetate”) s-au prelungit în diverse campanii post-comuniste de presă în care minoritarii sînt transformaţi în cîrtiţe ale unor puteri străine sau în care susţinătorii unor opinii incomode sînt stigmatizaţi drept agenţi ai evreului maghiar, George Soros.
„Evrei în cultură”
Apogeul negativ al naţionalismului securistic, documentat în fondul „Artă-cultură”, este lista intitulată „Evrei în cultură”. Lista dactilografiată, nedatată, a fost întocmită la începutul anilor 1980 de către ofiţeri de la Direcţia 1 care se ocupa de problemele interne. În cele peste 20 de pagini ale acestei listei sînt cuprinse numele unor scriitori, artişti, muzicieni, actori, regizori, jurnalişti, critici, profesori universitari, cu toţii evrei activi în domenii culturale. Astfel de liste, bazate pe criterii etnice, au fost întocmite doar în perioadele de tristă amintire, atît în Germania nazistă, cît şi în România naţional-legionară şi militar-fascistă, antonesciană.
Din documentul Securităţii care cuprinde lista evreilor nu rezultă cu ce scop a fost ea întocmită. Din alte documente, însă, se poate deduce că în anii 1980 în cercurile unor intelectuali evrei – şi nu numai – antisemitismul cultivat de anumite persoane şi publicaţii (ca de exemplu gazeta „Săptămîna”, condusă de Eugen Barbu) a stîrnit nemulţumiri masive. Rapoartele, notele şi planurile de măsuri reflectă foarte bine această stare de spirit (vom reveni, cu exemple, într-un viitor articol) care trebuia suprimată, influenţată pozitiv şi dispersată prin contramăsuri, dezinformări şi legende. Cît de mult s-a distanţat intelectualitatea evreiască de ideologia naţionalistă a regimului ceauşist rezultă dintr-o declaraţie a criticului şi istoricului literar, Zigu Ornea (citată în mai multe documente). Acesta a spus că în România acelor ani pînă şi marxismul a ajuns să aibă numai un statut de ideologie tolerată (cf. ACNSAS, D 118, vol. 27, f. 190).
