Potrivit acestora, peste 600 de persoane au fost maltratate, reținute și bătute cu cruzime. Activiștii consideră dosarul „7 aprilie 2009” unul eșuat, întrucât, menționează aceștia, toate persoanele cu funcție de răspundere au fost achitate sau scoase de sub urmărire penală. O discuție la această temă cu Ludmila Popovici, directoarea Centrului de Reabilitare a Victimelor Torturii „Memoria”.
Europa Liberă: Se împlinesc 12 ani de la evenimentele din 7 aprilie 2009. Cine își mai amintește? Trecerea timpului a schimbat ceva?
Ludmila Popovici: „Nu uită cei care au trecut prin calvarul 7 aprilie, nu uită victimele și familiile lor, nu uităm noi, fiindcă încă vin persoane care au nevoie de ajutor. Este vorba de consecințele tardive care pot să apară în timp, este vorba de probleme de sănătate care cu timpul s-au agravat sau e nevoie de monitorizat starea de sănătate a celor care au trecut prin traume extreme, în așa fel ca să-i ajutăm să-și continue viața cu demnitate, dar în rest din partea autorităților cred că este un sindrom de evitare foarte puternic, nimeni nu vrea să-și mai aducă aminte, nimeni nu-și mai asumă niște obligații, cum era în primii ani, aproape că era o competiție drastică legată de cine anume va înălța un monument. Totul a dispărut, nu-și mai aduce aminte nimeni despre nimic.”
Europa Liberă: Repară timpul astfel de traume? Se cunoaște cifra a 600 de persoane care au fost maltratate.
O mare parte sunt plecați din țară din simplul motiv că nu au avut încredere în justiție...
Ludmila Popovici: „Din 600, noi am lucrat cu aproximativ 130-140 de persoane, restul în mare parte au plecat din țară, chiar în primele luni, cei care au avut rude, cei care au avut posibilitate. Mulți au plecat. Despre mulți nu știm nimic, două persoane au decedat în primii ani după acele evenimente, două dintre persoanele, dintre victimele care au fost bătute cu cruzime. În afară de Valeriu Boboc, 7 aprilie a făcut mai multe victime. Evident că pentru părinții lor 7 aprilie este o durere cruntă. Din cei pe care noi i-am ajutat, la fel o mare parte sunt plecați din țară din simplul motiv că, în primul rând, nu au avut încredere în justiție mulți dintre ei și, în al doilea rând, nu s-au simțit în siguranță aici.”
Europa Liberă: Majoritatea celor care au avut de suferit își caută dreptatea la Înalta Curte de la Strasbourg. De ce s-au împotmolit dosarele la nivel național?
Ludmila Popovici: „Păi s-au împotmolit din varia motive. Era cadrul legal un pic altfel, fiindcă au schimbat cadrul legal mai târziu, dar totuși investigațiile cazurilor s-au făcut după cadrul legal existent atunci și, chipurile, din lipsa de probe. Deci, probele nici nu au fost căutate, mai târziu au fost instruiți și experții medico-legali, și procurorii cum să investigheze cazurile, cum să le documenteze, dar deja trenul era plecat, în sensul că multe dosare au fost clasate din așa, mă rog, lipsă de probe. Sunt victime care au renunțat, fiindcă au fost persecutate, au fost forțate într-un fel să renunțe, să-și retragă plângerile. Sunt și cazuri când persoanele pur și simplu nu au vrut să continue mai departe să-și apere drepturile din lipsă de încredere în justiție.”
Europa Liberă: Există chiar o opinie că cei care au fost responsabili mai degrabă au fost avansați în funcții decât au ajuns pe banca acuzaților. Este îndreptățită această părere?
Ludmila Popovici: „Da, fiindcă în cazurile concrete pe care noi le cunoaștem am văzut că, într-adevăr, cei care au fost practic responsabili sau nemijlocit implicați în actele de tortură, ulterior au fost avansați în posturi, practic, demonstrativ autoritățile le-au ținut parte. Din aceste motive, repet, majoritatea persoanelor, victimelor au decis să plece din țară.”
Europa Liberă: Sistemul judecătoresc, ați menționat felul în care au fost instrumentate dosarele, a învățat ceva din această experiență? S-au schimbat lucrurile poate?
Din păcate, au fost instruiți cum să evite cumva ajungerea dosarelor la CEDO...
Ludmila Popovici: „Din păcate, au fost instruiți cum să evite cumva ajungerea dosarelor la CEDO, era o opinie a unor colegi, dar până la urmă am înțeles că era o opinie justificată de anumite instruiri, în sensul că se instruia practica CEDO nu prin prisma respectării drepturilor omului și apărării persoanelor care au suferit, dar, invers, prin prisma cum se poate de evitat și cum se poate de apărat interesele autorităților. Și asta s-a văzut inclusiv în corespondența agentului guvernamental la CEDO, când în unele cazuri se insista pe pretinsa, cum este în cazul lui Radu care a fost recent, în ianuarie s-a luat decizia, deci autoritățile insistau că persoana, chipurile, nu a fost interesată în actul de justiție și a plecat din țară, ceea ce mi se pare o chestie absolut ieșită din comun. Persoana a avut tot dreptul să plece din țară la momentul când nu se simțea în siguranță totală, adică aici era urmărită. Și multe victime au fost urmărite, au fost persecutate, s-au exercitat presiuni asupra lor prin intermediul rudelor, părinților...”
Europa Liberă: S-au schimbat lucrurile în instituțiile de detenție, dacă astăzi ajunge cineva pe mâinile poliției, este reținut?
Ludmila Popovici: „S-au făcut unele reparații, s-au făcut adaptări, s-au făcut instruiri fără capăt, adică foarte multe instruiri s-au făcut, dar totuși mi se pare că lucrurile nu au avansat atât de mult pe cât s-a investit în reforma justiției, în reforma poliției, adică au rămas niște, să spunem așa, reminiscențe din trecut, au rămas niște practici din astea voalate la care, din păcate, nu știu când se va renunța. Nu este abordarea asta centrată pe drepturi, pe drepturile omului, uneori se speculează cu drepturile, de exemplu, se pot căuta scuze a unor inacțiuni ale poliției că, vezi Doamne, nu cumva să încalce drepturile. Și asta se vede de multe ori și în cazuri când poliția ar trebui să intervină, bunăoară, cum ar fi în caz de violență în familie. Vai, n-am intervenit, ca pe urmă să nu fiu învinuit că nu știu ce... Păi, bine, voi aveți niște posibilități de intervenție, aveți un cadru legal de intervenție, aveți niște limite de intervenție, deci trebuie să le cunoașteți și să le respectați. În timpul de față mai este mult până la îmbunătățirea situației cu adevărat.”
Europa Liberă: În contextul evenimentelor din 7 aprilie 2009, deseori la nivelul autorităților se discută despre nevoia unei lecții învățate. Cine și ce a învățat, dna Popovici?
Ludmila Popovici: „Eu nu știu dacă autoritățile noastre au învățat ceva, fiindcă noi ne trezim, noi vedem niște acțiuni inadmisibile la cel mai înalt nivel, cum ar fi altercații în parlament, altercații la nivel de Consiliu municipal Chișinău. La noi nu știu dacă au învățat autoritățile lecțiile, mai ales în ceea ce ține de gestionarea conflictelor, mai ales de comportamentul sau, să spunem așa, comunicarea adecvată, comunicarea asertivă. Uitați-vă ce se întâmplă la noi la cel mai înalt nivel, nu știu dacă au învățat ceva, adică poate oricând izbucni orice conflict la oricare nivel care se poate solda și cu abuz de forță, și cu victime, inclusiv tortură și cu ce vreți. Adică, noi am avut, am asistat în ultimii ani cazuri a persoanelor care au fost maltratate de către nou-aleșii primari, persoanele care țineau de un partid sau altul, confruntări din astea între foști și actuali consilieri sau primari, tot din motive politice. Deci, vă dați seama că autoritățile nu prea au învățat. Din păcate, în Moldova noi suntem martorii unor atacuri la persoană la nivel înalt, ceea ce este absolut inadmisibil.”
Europa Liberă: Solicitarea reiterată și în acest an autorităților să nu tolereze impunitatea rămâne un apel constant?
Ludmila Popovici: „Da. Și noi atragem atenția la câteva aspecte importante, dintre care, întâi de toate, impunitatea, fiindcă nepedepsirea pentru asemenea acțiuni poate crea precedente grave. Impunitatea este o piedică importantă în dezvoltarea societății, nu putem să vorbim despre respectarea drepturilor, nu putem să vorbim despre democratizarea societății, nu putem să vorbim despre dezvoltarea societății, prosperitate ș.a.m.d., atâta timp cât va exista impunitate, când foștii torționari sunt avansați pe linie de partid, sunt avansați în funcții, devin șefi la anumite instituții și au acces absolut la oricare date personale ale celor care au trecut prin tortură.”
