Născută în urmă cu 115 ani, pe 14 octombrie 1906, Hannah Arendt a fost una din cele mai originale minți ale secolului XX. Considerată de mulți filosoafă, ea a respins permanent această etichetă. I se părea prea încorsetantă, prea limitată pentru o intelectuală cu interese multiple, explorând domenii într-atât de diverse.
Hannah Arendt a fost și unul din cei mai mari experți în chestiunea evreiască. Spre deosebire de alți gânditori, a abordat pe larg și cu spirit critic subiectul, chiar dacă era ea însăși evreică și se definea ca atare (cu toate acestea, nu era ceea ce se cheamă o practicantă).
Cele două mari momente „controversate” ale vieții ei au fost relația (considerată „nenaturală”) cu Martin Heidegger și furtuna produsă de interpretarea pe care a oferit-o procesului lui Adolf Eichmann. În ambele cazuri, Hannah a refuzat cât se poate de ferm să fie alipită unei singure identități și unui adevăr unic. De altfel, scriitura ei, puternică și adesea caustică, n-a fost decât expunerea permanentă a unui spirit libertar interior. A atras multe antipatii și le-a ținut piept cu un incredibil curaj. Doar împotriva acestor multiple adversități a putut ea să devină legendă.
Arendt a fost una dintre cele mai libere femei pe care le-a dat omenirea, iar această libertate, nu de puține ori, a părut scandaloasă. „Am făcut doar ce-am dorit să fac”, îi spunea ea jurnalistului german Günter Gaus, în timpul faimosului interviu din 1964:
Nu i-a păsat nicicând de opinii, iar asta, în datele epocii, a stârnit vâlvă. Sigur, Hannah și Martin au avut mai mult decât o aventură—o poveste de dragoste cu implicații adânci. Calea pe care a ales să pășească mai apoi Heidegger a fost și cea care i-a permis, de fapt, ei să se distanțeze și, în același timp, să rețină câte ceva din achizițiile gândirii lui. În primul și-n primul rând, o anumită inteligență filosofică.
În ceea ce-l privește pe Eichmann, Arendt n-a făcut decât să descrie ceea ce vede, însă cu o distanță și o detașare pe care vechiul ei prieten Gershom Scholem le-a considerat lipsite de respect (vezi interpretarea ei legată de activitatea Consiliilor Evreiești pe timpul ocupației naziste). Oricare ar fi fost situația, Hannah nu i-a permis nimănui, vreodată, să-i dicteze poziția. Așa cum mărturisea chiar ea după război, nonconformismul reprezintă condiția sine qua non a devenirii intelectuale.
Arendt a crescut în Königsberg, de la 3 ani, într-o familie de evrei progresistă și seculară. Tatăl a murit când avea 7 ani, iar mama, confruntată cu antisemitismul epocii, avea să-i impună o anumită conduită reactivă. Atunci când, bunăoară, un profesor făcea vreo remarcă deplasată despre evrei, Hannah trebuia să se ridice și să părăsească imediat clasa, raportând întocmai ce se petrecuse. Martha Cohn Arendt se punea apoi să compună și trimită o scrisoare autorităților.
Pe de altă parte, dacă alți copii de vârsta ei proferau insulte antisemite, îi era interzis să le reproducă acasă și era lăsată să se descurce pe cont propriu. Aceste „reguli” ale casei Arendt, unde mama devenise figura centrală, au învățat-o cum să beneficieze de protecție (de la și față de adulți) și să-și păstreze demnitatea (față de ceilalți copii).
Pierzându-și într-atât de devreme tatăl, n-a încetat nicicând să fie „fata mamei”. Una din faimoasele ei biografe, Elisabeth Young-Bruehl, scria cum, ca adult, atunci când se afla în vreo situație neplăcută, Hannah obișnuia să se ridice și să spună, pe jumătate în engleză, jumătate în germană: „Ăsta nu-i un loc pentru fiica mamei mele”. Desigur, prima persoană care i-a vorbit vreodată în germană, hrănindu-i mintea cu tot felul de cântece și poeme, a fost Martha.
Personalitatea Hannei Arendt s-a reflectat cel mai bine în stilul scrisului său. Comparat cu anumite polemici ale așa-zișilor radicali ai anilor 1960, ceea ce-a produs Arendt reprezintă un model de austeritate stilistică. Uneori, cuvintele ei i-au trădat instinctele conservatoare, însă substanța lor a rămas cumva radicală, pentru că a știut mereu cum să instileze subtilitate și ironie.
Marea schimbare dialectică la nivelul operei s-a produs în ultima parte a vieții, când tristețea stoică a Originilor se evaporase deja, lăsând loc optimismului. Vechile regrete legate de „pierderea tradiției” s-au prefăcut tot atunci în ceea ce se cheamă atitudinea radicalului față de tradiție: distrugerea acesteia ar trebui văzută drept o bună oportunitate de a descoperi adevărurile ascunse ale strămoșilor și de a acționa cu deplina libertate de care aceștia fuseseră lipsiți.
Radicalismul Hannei Arendt n-a fost întotdeauna evident în timpul vieții, dar a existat. El a însemnat, dacă nu altceva, măcar această îndrăzneală de a merge până la rădăcinile tradiției politice occidentale și, eventual, a le repudia. A ezitat să se identifice cu orice „isme”, iar pozițiile ei nu s-au sincronizat niciodată cu cele ale stângii sau dreptei programatice.
Însă a profesat un radicalism fără soluții, adică fără alternative la această „desecrată” tradiție, iar răspunsurile ei, atunci când au venit, n-au avut menirea de a consola, ci doar de a plămădi adevărul condiției umane. Așa cum inspirat scria și Adam Kirsch într-un articol pentru The New Yorker: „Câtă vreme oamenii obișnuiți pot fi transformați peste noapte în criminali de masă, trăim încă în lumea Hannei Arendt”.