Presa de pe întregul continent se ocupă in extenso astăzi de decorticarea discursului de ieri, miercuri, 19 ianuarie, al lui Emmanuel Macron în fața Parlamentului European reunit în ședință plenară. Ocazia pentru acea Odă a Europei pe care Macron a recitat-o impecabil a fost începerea președinției rotative, de șase luni, a Franței, în fruntea Consiliului Uniunii Europene.
Până și adversarii politici ai lui Macron, în perspectiva alegerilor prezidențiale din aprilie, au fost obligați să atribuie o solidă coerență acestui discurs pro-european de cel mai înalt nivel… chiar pentru cei care nu sunt de acord cu tendința europeană, trans-națională, afișată de Macron.
Cum o remarcă The Guardian, la Londra, Macron a spus, printre multe altele: — „Trebuie să vorbim cu Rusia”. Asta oferă un alt ton decât obișnuitele amenințări cu sancțiuni și pune în evidență și faptul că UE rămâne pentru moment absentă din discuțiile dintre Washington - Moscova (pe care le-am rezumat ieri aici, dar vezi și mai jos).
Cum o pune în evidență Libération, Macron a găsit vreme să vorbească despre amenințarea ce plutește deasupra „democrației liberale”, cea care, cum a insistat el, a fost inventată în Europa.
A fost limpede pentru toți cei care i-au urmărit discursul că aluziile lui Macron erau îndreptate spre Ungaria și Polonia. Acolo însă unde el a spus explicit că „democrația liberală” nu este un fapt istoric ireversibil și că ea trebuie apărată, mulți au văzut o aluzie la Francis Fukuyama, unul dintre cei mai influenți gânditori americani contemporani, dar care este în același timp cel care s-a înșelat magistral cu teoria sa din cartea Sfârșitul Istoriei, The End of History and the Last Man (1992).
În eseul acela scris în grabă imediat după căderea Zidului Berlinului și a comunismului, Fukuyama relua interpretarea lui Hegel datorată lui Alexandre Kojève, teoria pop a „sfârșitului istoriei”. Ideea era așadar că odată cu victoria liberalismului occidental, atunci la cumpăna anilor 1989-1990, se anunța o eră de prosperitate și de răspândire pe întreaga planetă a democrației liberale vestice, bazată pe capitalism luminat și binevoitor și respectarea universală a drepturilor omului.
În loc de asta, cum o vedem azi în plină catastrofă economică și sanitară mondială, războaie în Europa (Balcani și Ucraina), ascensiunea Chinei și ororile și fanatismul din multe părți ale lumii musulmane, ajungem să credem mai degrabă în prezicerea atribuită (chiar dacă se pare că fals) lui Malraux: „Secolul al XXI-lea va fi religios, sau nu va fi deloc“, mai degrabă decât în naivul optimism de acum trei decenii al lui Fukuyama, care ne prezicea bunăstarea eternă adusă de „sfârșitul istoriei”.
Apărarea dreptului la avort
Macron a mai arătat, în discursul de ieri din Parlamentul European, că nu evită niciun conflict, nici măcar unul civilizațional, și, deși o avea în spatele lui pe noua președintă a Parlamentului UE, Roberta Metsola, o aprigă militantă anti-avort (despre care am scris în revista presei de ieri), el a propus, printre alte reforme, ca dreptul la avort să fie introdus în Carta drepturilor fundamentale ale UE. Cum a remarcat-o însă deîndată televiziunea franceză LCI, lucrul ar fi greu - dacă nu chiar imposibil de realizat.
Legislația avortului ține de ceea ce se numește: „subsidiaritate”. Altfel zis, domenii precum învățământul, să spunem, sau legislația căsătoriei sau a divorțului, sunt cele în care UE nu se amestecă și lasă totul în seama legislațiilor naționale. Ar trebui apoi întrunită unanimitatea celor 27 de membri pentru o modificare a Cartei drepturilor fundamentale, or este de prevăzut că țări precum Malta, Polonia sau Ungaria s-ar opune din start.
De altfel, foarte conservatorul cotidian francez Le Figaro trece în revistă, pornind de aici, atacurile naționale, domestice, cărora le-a fost de îndată supus Macron, atât din partea adversarilor de stânga, cât și de dreapta (transformând astfel Parlamentul European într-o arène française, cum o notează la Bruxelles cotidianul francofon Le Soir).
Unul din atacurile cele mai bine argumentate a venit de altfel de la contra-candidatul lui Macron din partea extremei stângi în alegerile prezidențiale care se apropie, Jean-Luc Mélenchon, care i-a reproșat lui Macron că nu a cerut — așa cum ar fi putut să o facă — amânarea președinției franceze a UE, făcând de pildă un simplu schimb cu Cehia, care urmează în a doua jumătate a anului în curs, pentru a nu încurca rolurile și a nu amesteca președinția europeană cu o campanie electorală franceză, lucru într-adevăr greu de realizat și de dus la capăt.
Biden promite Rusiei un „dezastru”
Cum o anunță în acest timp Le Monde, în Statele Unite, Joe Biden promite Rusiei un „dezastru” dacă va invada Ucraina. Președintele SUA a avertizat, miercuri, în legătură cu riscul unor pierderi „grele” pe câmpul de luptă și al unor sancțiuni „severe”, fără precedent, împotriva economiei ruse.
The Washington Post consideră însă că multe din afirmațiile făcute de Biden ieri într-o conferință de presă, cu ocazia împlinirii unui an de când a intrat în funcția de președinte, au fost mai degrabă confuze. Prezent ieri la Kiev, secretarul de stat Antony Blinken a repetat însă promisiunea că SUA vor fi alături de Ucraina în cazul unei agresiuni a Rusiei.
Tot Le Monde mai scrie că Joe Biden a mai fost criticat și pentru felul ciudat în care a căutat să facă o distincție între o invadare a Ucrainei de către Rusia și ceea ce el a numit, fără să o definească precis, o incursiune minoră în Ucraina.
Deocamdată, cum o revelează Politico, administrația Biden și-a dat acordul pentru ca țările baltice (Estonia, Letonia și Lituania) să furnizeze Kievului armament anti-tanc și alte tipuri de material militar sofisticat de fabricație SUA.
Putin și Raisi: o prietenie forțată
La Moscova, în acest timp, Vladimir Putin l-a primit ieri pe președintele Iranului, Ebrahim Raisi, cu care a discutat despre nuclearul iranian, dar și despre situația din Siria, Afganistan sau din Karabah, regiunea armeană din Azerbaidjan, zone în care atât Rusia, cât și Iranul au interese strategice, unele chiar comune.
Izvestia numește asta o sinergie, cu atât mai mult cu cât cele două țări au și un principal inamic comun: Washingtonul, care le impune ambelor sancțiuni, urmat în asta de UE.
La Teheran, vizita este astăzi foarte lăudată în prima pagină atât a cotidianului pro-guvernamental «Iran», cât și a reformatorului «Sharq» (Orientul), ambele prevăzând o lungă colaborare a celor două țări, fără a căror implicare activă în războiul din Siria regimul dictatorial al lui Bashar al-Assad s-ar fi prăbușit de mult.
La Moscova, însă, cotidianul de opoziție Kommersant are o cu totul altă viziune asupra întâlnirii de ieri. Președintele Ebraihim Raisi, scrie Kommersant, este un fanatic religios, acuzat de un lung lanț de crime împotriva deținuților politici pe când era procuror. De aceea, atrage atenția cotidianul rus, Putin a ținut să se demarcheze de oaspetele său iranian, făcând ca vizita să nu prezinte, simbolic, mai nimic personal (встреча не стала слишком личной). Nu din rațiuni de carantină, așadar, a ținut Putin ca cei doi să fie separați de o masă ovală atât de lungă (cf. foto de mai sus), încât — glumește Kommersant — conversația ar fi putut foarte bine să se țină online, prin Zoom, de pildă.
Cum fotografia pare a fi singura distribuită de Kremlin — în mod voit, desigur — ea ornează, de nevoie și fără comentarii, și prima pagină a presei iraniene, atât a cotidianului pro-guvernamental «Iran», cât și a reformatorului «Sharq» sau a cotidianului centrist și moderat «Ettela’at» (Informația).
Pizza „italiană” nu există!…
Pentru a încheia, se vede că ne apropiem de „sfârșitul istoriei”, vom cita informația găsită în săptămânal francez Courrier International, care oferă în traducere cele mai bune articole ale săptămânii din presa de pe întreaga planetă și care la rândul său rezumă un articol de pe site-ul italian Linkiesta.
Sigur, știam cu toții că „pizza italiană” are un aspect foarte simplu și că cel mai important la o pizza adevărată este crusta dimprejur, marginea aceea pe care mulți o lasă în farfurie. Crusta rotundă de pe margine e tot ce-i mai bun și mai greu de făcut corect la o pizza autentică, iar bucătarul se sinucide când vede că o lași neatinsă, pentru că ea trebuie să fie crocantă, dar fină, un pic umflată, cu aer înăuntru, atât de elegant făcută încât tu să ignori centrul flasc înecat sub ce prostii ai comandat (brânză topită, măsline, ananas, orori!) și să savurezi crusta, fără nimic.
Reținem însă aceste adevăruri fundamentale, fără de care riscăm să ne apropiem de sfârșitul istoriei:
- Italienii NU pun niciodată pe pizza tot felul de prostii (ananas, pui, carne, creveți etc.).
2. „Pizza pepperoni” cea adevărată NU are salam pe ea.
