Linkuri accesibilitate

Maeştri şi Ucenici (VIII). Ruxandra CESEREANU


Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stephane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezia vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăi şi Dvs o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi.

Ruxandra Cesereanu: „Am avut maeștri morți și maeștri vii, e de la sine înțeles, foarte diferiți ca stil, ideatică și emoție. Angela Marinescu a fost maestrul viu. Ca spadasin performant în poezia confesională, Angela Marinescu nu poartă masca de protecţie. A lua taurul de coarne în ce priveşte poezia, moartea, dragostea este esenţial pentru ea. De aici, poezia ei tragică sau mai exact dramatică, dar al cărei dramatism nu este nici tendenţios, nici oţios şi plicticos, ci profund şi consistent, pentru că înăuntrul lui există o duritate autentică şi o fibrilaţie continuă. Ceea ce menţine proaspăt tonusul poeziei „negre" a Angelei Marinescu este extremismul, libertinismul liric, niciodată inhibat, prizabil tocmai pentru lipsa de tabu-uri şi prejudecăţi, pentru naturaleţea cu care înfruntă viaţa într-un mod viril, dar care nu primejduieşte neapărat feminitatea atât de specială a acestei poete. Imagismul ei este sumbru, virulent, activ și transcris pe viu (ca o formă de jupuire lingvistică). La senectute ea a descoperit o filosofie reducționistă a depresiei și o algebră a nevrozei, vorbind nu despre poezie, ci despre nonpoezie și post-poezie. Provocarea ei a ajuns la o formă de paremiologie intenționat seacă, de verdict nihilist. Acestea au fost lecțiile sale poetice pentru mine (în special între anii 1988-1993), dar de prin 1995 m-am desprins de modelul ei, așa cum se cuvine să facă orice ucenic real. De la Angela (cu care sunt și prietenă) am învățat cum să fiu vie, netrucată în poezie.

Maestrul mort (dar viu, firește, poetic și psihic) a fost Leonid Dimov. Dimov a fost considerat multă vreme, în critica românească, un poet excentric, de nișă, un manierist, circumscris, fie stilului arghezian de a șlefui și narativiza poezia, fie stilului barbian de a ermetiza poezia (sau ambelor stiluri, laolaltă). Critica din timpul regimului comunist din România (până în 1989) a perceput dimovianismul ca pe o explozie lexicală, dublată de un carnavalesc și o fantezie remarcabile. În ciuda laudelor aduse poetului, catalogat exotic și atipic în contextul românesc comunist, Dimov nu a fost plasat în linia întâi a liricii românești contemporane. El a fost recuperat, după prăbușirea regimului comunist, și plasat, ca poet de adâncime, alături de un alt introvertit exotic în poezia românească, Mircea Ivănescu, eclipsând astfel dominația recunoscută (în perioada comunistă) a poeziei lui Nichita Stănescu.

Există o dimensiune voit abracadabrantă în poezia lui Leonid Dimov, care încâlcește cititorul și îl năucește tocmai întrucât, dincolo de fantezia bulimică și constructul extravagant, are, în background sau underground, o intenție anume: poemele lui Dimov sunt (cele ample și narative, care au chiar o tentă cinematografică) un soi de misterii și de inițieri în para-lume, comise în mod lucid, printr-un neogotic cel puțin relativ asumat care se folosește, ca platformă lingvistică, de un baroc postmodern. E o questa la mijloc, Dimov fiind un ludic anxios, un „artifex imaginatoriu”, dar cvasi-nevrotic; carnavalescul lui nu este niciodată gratuit, ci are la bază angoase și neliniști profunde legate mai cu seamă de moarte, dragoste, cunoaștere, creație. Mai ales acest Dimov mi-a fost magistru. Există doi Leonid Dimov: unul este un baroc postmodern, un ludic inepuizabil și un inventator de limbă poetică la lumina zilei, iar celălalt este un coșmaresc (nu neapărat nocturn) cu angoase și neliniști, care ajung în adâncime și tulbură. Am învățat enorm mai ales de la acest al doilea Dimov în ceea ce privește construcția unui poem și stratificarea viziunii.

Dintre autorii străini, magiștri mei în poezie au fost Arthur Rimbaud, T. S. Eliot (pentru poemul The Waste Land, în principal) și Allen Ginsberg (pentru Howl și Kaddish) Nu e cazul să fac aici laudatio pentru cei trei, ei sunt magiștri pentru destui alți poeți, din varii generații, direcții etc”.

Em. G.-P.: Acum, că sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români contemporani, rogu-Vă să-mi spune-i dacă aţi avut şansa să Vă caute un tânăr autor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte! –, pe cine dintre autori aţi fi vrut să-l vedeţi pe post de „tânărul Paul Valéry”?

Ruxandra Cesereanu: „Definiţia cea mai adecvată despre mine (ca poetă și entitate psihică creatoare) a dat-o acum foarte mulți ani (prin 1993) un critic clujean care a spus şi a scris că sunt un bisturiu visându-şi floarea. Chiar asta sunt, dar cred că între timp (de prin 2000) mi-am găsit floarea mea şi floarea din mine, ca să nu rămână tăiosul bisturiu de unul singur. Nu știu însă dacă un bisturiu visându-și floarea poate să aibă ucenici. Cu siguranță au fost încercări de ucenicie și poate am ucenici reali, dar ei nu sunt fățiși, ci ascunși, dacă sunt și dacă ei cred că sunt așa ceva (dincolo de ceea ce cred eu)”.

* * * * * * * * *

Ruxandra Cesereanu s-a născut în Cluj, la 17 august 1963. Actualmente este profesor la catedra de Literatură Comparată a Facultăţii de Litere din Cluj. Face parte din stafful Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului, în cadrul căruia a susținut ateliere de scriere creatoare în poezie, proză și scenariu de film (2002-2018).

A publicat opt cărți de poezie, cele mai cunoscute fiind: Oceanul Schizoidian (1998, 2006) ; Veneţia cu vene violete. Scrisorile unei curtezane (2002, 2015) ; Kore-Persefona (2004); Coma (2008); California (pe Someș), (2014), Scrisoare către un prieten și înapoi către țară (2018). A publicat două cărți experimentale de poezie, scrise la patru mâini, alături de Andrei Codrescu (Submarinul iertat, 2007) și Marius Conkan (Ținutul Celălalt, 2011). Are 4 cărți de poezie traduse în Statele Unite ale Americii (Schizoid Ocean – 1997, traducere de Adam J. Sorkin și Claudia Litvinchievici; Lunacies – 2004, traducere de Adam J. Sorkin; Crusader-Woman – 2008, traducere de Adam J. Sorkin; și Forgiven Submarine – 2009, traducere de Andrei Codrescu, co-autor al cărții) și două cărți de poezie traduse în limba italiană (Coma – 2011, Venezia dalla vene viola. Lettere da una cortigiana, 2015, – traducerile au fost făcute de Giovanni Magliocco). Ca prozatoare a publicat şapte cărți, cele mai cunoscute fiind Nebulon (Editura Polirom, 2005); Naşterea dorinţelor lichide (Editura Cartea Românească, 2007); Angelus (Editura Humanitas, 2010) și Un singur cer deasupra lor (Editura Polirom, 2013, 2015). Romanul Angelus a fost publicat și în limba engleză, în 2015, în traducerea lui Alistair Ian Blyth, și în limba bulgară, în 2017, în traducerea lui Hristo Boev. Ruxandra Cesereanu a publicat, de asemenea, opt cărți de eseu.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG