Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stéphane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăit şi Dvs. o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi.
Irina Nechit: Încerc să răspund, dar voi vorbi mai întâi la persoana a treia. Voi povesti cu o strângere de inimă despre niște minute petrecute de o tânără lângă geam, cu o carte în față. Minutele acelea s-au spulberat, le-a înghițit neantul, nici pe tânăra aceea nu o vom găsi nicăieri, o viforniță a ridicat-o ca pe o pană și a dus-o nu se știe unde. Am rămas eu, cea de azi, să spun câteva lucruri despre fata de la geam care se uita somnoroasă într-o carte și, deodată, i-au zvâcnit pleoapele și s-a trezit. Trecea cu ochii de la un rând la altul, de la un vers la altul, iar ceea ce vedea pe paginile ușor îngălbenite nu era text, nu era o îngrămădire de litere pe un fundal luminos, nu era material de studiat pentru examen, ci era viață.
Mai citise mult până atunci, însă credea că există o graniță clară între întâmplările și istorisirile din cărți și viața propriu-zisă. Acum, în cartea aceasta cu file roase, vedea viață adevărată, clocotitoare, una cu dureri reale și cu încântări reale, cu o fascinație pentru „florile răului”, dar și cu o putere de decolare spre cerul cel mai senin cu putință.
„Parcă sunt scrise ieri, parcă sunt scrise ieri”, repeta în gând cititoarea copiind într-un caiet strofe, versuri, metafore, apoi întoarse foaia și scrise cu uitare de sine „O Baudelaire, o Baudelaire, o Baudelaire”, apoi alte rânduri, cuvinte, cuvinte, acesta fiind începutul unui poem al său.
De ce o scurtcircuitase poezia lui Baudelaire? Poate pentru că l-a descoperit pe Poet singură, fără presiune din partea cuiva care o supraveghează, poate pentru că trecuse deja de vârsta de nouăsprezece ani, dar poate că în sfârșit a dat de cineva care era pe aceeași lungime de undă cu ea. La școală i se cerea să știe „Împărat și proletar”, iar din „Luceafărul” își alesese rolul Cătălinei pentru o serbare de Anul Nou. Nu-l cunoștea, de fapt, pe Eminescu, nici pe alți clasici români. Cărțile lor nu erau în biblioteca mamei, dar bine că mama era mereu în bibliotecă.
În două încăperi liniștite, ticsite cu cărți, mama muncea, își câștiga bucata de pâine, iar fiica pitită după un raft citea ce i se nimerea. Și, trebuie să recunoaștem, în acea bibliotecă dintr-un sat de la capătul pământului, găseai totuși multe povești, povestiri, romane de citit. Acolo te simțeai ocrotit și puteai oricând să te joci de-a v-ați ascunselea printre rafturile întortocheate.
O mamă nu poate fi considerată maestru pentru un autor sau autoare, însă oricine ajunge să scrie cărți, se simte dator să lase măcar niște rânduri despre mama lui, pentru că i-a dat viață, l-a crescut, l-a mângâiat și i-a determinat, într-o anume măsură, gândirea, afectivitatea, stilul...
Acestea fiind spuse, voi vorbi de-acum încolo la persoana întâi. Cu toate că îi plăcea să mă vadă citind în biblioteca ei, mama îmi tot amintea că în viitor nu voi mai avea timp să citesc atâta, pentru că va trebui să am grijă de familie, să spăl, să gătesc, să fac curat, să fac focul în sobă, să dau mâncare la animale. Și se temea să nu mă doară capul de atâta citit. Se mai temea de țipătul cucuvelei și de Lună. Ne zicea să nu stăm afară când e Lună plină, să nu ne uităm la ea. Ne învăța să ne apărăm de lumina Lunii. Urca pe un taburet și prindea cu pioneze niște ziare pe geam, în serile cu clar de lună. Pentru că nu e bine să ne bată Luna când dormim. Dacă ne lăsăm fermecați de lumina Lunii, vom deveni lunatici. Tata lăsa ziarele în ferestre, nu le scotea, nu se revolta, el deja le citise.
Un drum ciudat a pornit, așadar, din casa părintească (în una din camere am văzut odată cum trandafirului din vază i-au căzut petalele, toate, într-o fracțiune de secundă și parcă i-am auzit suspinul), din ograda cu stele strălucind printre crengile copacilor și din biblioteca mamei a pornit drumul, ducându-mă spre întâlnirea, la Biblioteca Națională din Chișinău, cu nimeni altul decât cu Baudelaire, iar de la el, spre alți poeți pe care nu aș îndrăzni să-i numesc maeștri, ci însoțitori.
O să amintesc doar de unii, cei mai înrădăcinați în memoria mea. I-am citit, multă vreme, pe Blaga și Blandiana, îmi părea că-i înțeleg, că pot scrie ca ei, până a venit la mine soțul, poet afirmat, chiar premiat, și m-a spus „Mai lasă-i, citește altceva”. M-am apucat atunci de Gellu Naum, am citit și-am tot citit. Într-o zi de iarnă cu zăpadă, când în apartament era așa de frig că umblam în palton și cu câteva perechi de ciorapi, am luat în mână un volum al lui Gellu Naum. Copertele erau atât de reci și lunecoase, că l-am scăpat jos. Atunci mi-a venit titlul – Cartea rece. Se spune că de la Cartea rece am început să fiu luată în seamă ca autoare.
M-au însoțit, de-a lungul vieții, și Sylvia Plath, Bacovia, Ungaretti, Marguerite Yourcenar, Ileana Mălăncioiu, Seferis, Kavafis, Montale, Arghezi, Gabriela Melinescu, Angela Marinescu, apoi au venit optzeciștii, i-am citit și pe cei care au venit după postmodernism. M-au ajutat să-mi țin trează conștiința, să am o privire lucidă asupra lumii, să-i caut energiile care ne țin vii și nu ne lasă să ne doboare somnul.
Zeci de ani am purtat în geantă un volumaș negru de Quasimodo, cu foi subțiri, mătăsoase. Îl țineam în palmă ca pe o floare care nu se ofilește niciodată. Versurile erau mereu noi, nu voiam să le decodific în întregime ori să învăț din ele, ci doar să le revăd, așa cum vrei să revezi toporașii primăvara. Nu știu pe ce bancă mă așezasem și de ce mă ridicasem brusc și plecasem fără el, fără volumul acela mic negru de Quasimodo. L-am pierdut, l-am uitat, oare de la acel moment de neatenție a și început uitarea cea mare?
Să nu-și imagineze cineva că îi neglijez pe poeții, autorii basarabeni – mă refer în special la cei postbelici, – i-am citit și pe ei, le-am căutat cărțile, îi apreciez, îi admir, unii m-au susținut, m-au încurajat. Dar nu dau nume, fiindcă mulți dintre ei au trăit într-un regim care i-a mutilat, le-a amputat niște părți vitale din structura spirituală și morală, i-a lipsit de demnitate, de libertatea necesară pentru scris.
Nici boema nu era cu-adevărat boemă în perioada sovietică, ci un șir lung de chefuri, ospețe, vânători, sindrofii, cu securiști, turnători și tot felul de indivizi care umpleau generos paharele, spre distrugerea grabnică a talentelor autohtone. Ca să înțelegem monstruozitatea acelui regim, să citim și recitim romanul lui Serafim Saka Pe mine mie redă-mă, îl recomand cu insistență. Teroarea domnea în mediul scriitoricesc, prea puțini i-au rezistat, creativitatea era deviată și ființa artistului, denaturată.
Maeștri și ucenici... O temă foarte interesantă, dar cumva îndepărtată, cețoasă, ermetică, în cazul meu. Nu am avut norocul să comunic pe viu cu vreun mogul al literelor, să primesc îndrumări, să iau lecții. Întâlnirile cu regii scrisului au fost indirecte, sfioase, haotice, dar tocmai ele îmi dau speranța că circuitul poeziei în natură este universal, neîntrerupt și accesibil sufletelor noastre.
Em. G.-P.: Acum, că sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români contemporani, rogu-Vă să-mi spune-i dacă aţi avut şansa să Vă caute un tânăr autor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte! –, pe cine dintre autori aţi fi vrut să-l vedeţi pe post de „tânărul Paul Valéry”?
I. N.: Și această întrebare a ta, la fel ca prima, e din sferele înalte. Mă simt ca cinvea care merge pe stradă și dintr-odată e strigat să intre într-un salon aristocratic. Dar ce să mai vorbim de salon! Eu nici măcar dintr-un cenaclu prestigios (de luni, de marți sau de miercuri) nu am făcut parte. Îi invidiam pe cei care mergeau la Ceaiurile Literare ale Leonidei Lari, eu nu aveam loc acolo. Adică nu știu cum e să fii într-un cerc de poeți, să dai o direcție în literatură, să inventezi un curent, să atragi adepți ai curentului, să instruiești niște discipoli. Din când în când, unii autori tineri, și nu prea, îmi trimit poeme să le citesc, eu le spun ce mi-a părut frumos și unde ar trebui să intervină, să rescrie, să redacteze, dar nu rescrie și nu redactează aproape nimeni. Ucenicia se termină înainte de a fi început. Cărțile lor apar, oricum. Toate poeziile și fanteziile unor anonimi ajung să fie publicate, respectivii își fac campanii de promovare. Unii nu sunt capabili să formuleze fraze coerente și apelează la Inteligența Artificială. Au apărut deja cărți scrise cu ajutorul IA. S-ar părea că nu mai este nevoie de maeștri, de transmiterea valorilor către ucenici, dar apari tu, Emil, cu întrebările tale și ne amintim de cultura, arta autentică și îți mulțumim pentru acest exercițiu de reconectare cu normalitatea.
* * * * * * * * *
Irina Nechit s-a născut la 1 ianuarie 1962 în satul Antonești, judeţul Cahul, Republica Moldova. Membră a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova și a Uniunii Scriitorilor din România.
A debutat cu volumul de poezie Șarpele mă recunoaște, Ed. Hyperion, Chișinău, 1992. Premii ale Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru volumele de poezie Șarpele mă recunoaște (1992), Cartea rece, Ed. Cartier, Chișinău, 1996, Un viitor obosit, Ed. Augusta, Timișoara, 1999. A mai publicat volumele de poeme Gheara, Ed. Vinea, București, 2003, Un fel de liniște, Ed. Vinea, București, 2006, Copilul din mașina galbenă, Ed. Cartier, Chișinău, 2010, Masa de sărbătoare, Ed. Cartea Românească, 2020 (Premiul de excelență al Uniunii Scriitorilor din R. Moldova).
Coordonatoare a volumelor de istorii orale Femeia în labirintul istoriei, Ed. Știința, 2003, Democrația la feminin, Ed. Știința, 2005. În 2018, i-a apărut cartea de interviuri Malul stâng întreabă malul drept, Editura Junimea, Iași.
Autoare a cărților de poezii pentru copii Caruselul primăverii și Covorul cu bujori, apărute în 2017 și 2020 la Ed. Prut Internațional, Chișinău (Premiul „Grigore Vieru” pentru poezie pentru copii, acordat de ICR Chișinău). În 2021 a publicat cartea de proză Trei zile cu Zuza, ilustrată de Teodora Vasiliu (Ed. Univers Educațional).
Irina Nechit a mai publicat cărțile Godot eliberatorul (critică de teatru, Chișinău, 1999, premiul UNITEM pentru critică teatrală), Proiectul unei tragedii (dramaturgie, Chișinău, 2001), Maimuța în baie (dramaturgie, Chișinău, 2006). Este prezentă cu piesa Coridorul morții în antologia Chișinău, 7 aprilie. Teatru-Document (Editura Fundației „Camil Petrescu”, București, 2010).
Piesa Sfaturile Melaniei a obținut Premiul pentru cea mai bună piesă contemporană la Gala Uniunii Teatrale din Republica Moldova, 2018, și a fost montată la Teatrul Odeon din București, cu titlul Republica Melania. În 2020 a fost pusă în scenă piesa ei Valsul tancurilor, la Teatrul „Satiricus I. L. Caragiale” din Chişinău. Piesa Eu am vorbit cu Putin a fost prezentată ca spectacol-lectură în cadrul festivalului FILIT, la Teatrul Național „V. Alecsandri” din Iași, în 2023.
A participat la simpozioane și festivaluri literare din Franța, Germania, Belgia, Austria, Bulgaria, Slovacia, Slovenia, Letonia, Lituania, România și Republica Moldova.
