Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stéphane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăit şi Dvs. o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi.
Andrei Codrescu: La 16 ani în Sibiu, în 1963, toţi idolii mei erau sau morţi sau pe alte meleaguri. Tudor Arghezi, căruia i-am memorizat zeci de poezii, era încă în viaţă, dar n-am crezut că e om viu. Era mai degrabă o statuie, o prezenţa mitica. Prietenii mei sibieni şi clujeni, Nicolae Stoie, Ion Pop, Adrian Munţiu şi, eventual, prima mea iubire, Aurelia Munteanu, erau rudenii poetice cu care împărtăşeam poezia lirică de la François Villon la Pablo Neruda. Noi citeam totul, dar ideea că într-o zi o să-mi întâlnesc zeii în carne şi oase nici nu mi-a trecut prin cap. Din când în când venea un poet din Bucureşti să citească la Cenaclul nostru de Miercuri, dar noi i-am considerat, fără excepţie, mediocrii. Nu pentru că erau mediocri, dar exact pentru că-i întâlnisem în carne şi oase – o condiţie josnică. Poeţii adevăraţi erau compuşi din aburi şi raze, inaccesibili în Olimp. Pe aceste piscuri voiam noi să ajungem. În Sibiu exista o metafizică atmosferică, un strat mistic de adoraţie care plutea (şi probabil încă pluteşte) în oraşul lui Cioran, Blaga şi Radu Stanca. La mormântul lui Radu Stanca ne duceam des, să depunem omagii scrise de mână pe hârtie aliniată, dar eram jenat de faptul că el avusese corp. Acest corp, cu scuze pentru că era mort, a sustras din aura lui poetică.
La New York, în 1966, am continuat să caut şi să mă împrietenesc cu poeţi, unii din ei chiar celebri, ca Allen Ginsberg sau Ted Berrigan. Cu excepţia lui Allan şi Ted, care erau „bătrâni" (cu vreo cinci ani mai în vârsta ca noi, o eternitate pe atunci), toţi ceilalţi erau colegi. Lucram toţi în tranşeele poeziei la ceva nou care nu existase înainte de noi. L-am cunoscut pe Andy Warhol, pe Gerard Malanga, pe Jerome Rothenberg, pe Anne Waldman, Alice Notley, Elinor Nauen, Ron Padgett, Dick Gallup, dar nu am avut senzaţia că era ceva extraordinar. Relaţia mea cu poeţii în New York a fost şi una de competiţie. Revista "The World", editată de Anne Waldman, apărea săptămânal – o citeam înfriguraţi, pentru ca acolo vedeam la ce lucrau prietenii noştri în secret. Deşi ne vedeam de obicei o dată pe zi, noi ţineam secrete poeziile cele mai bune până erau publicate. Citind "The World" mă apucam imediat să scriu poezii care să fie "mai bune." În fiecare săptămână "The World" devenea o revistă tot mai interesantă şi mai novatoare, pentru că noi produceam capodopere în atmosfera încinsă a acelor ani. Mă duceam în fiecare miercuri (o zi norocoasă) la lecturi de poezie la Poetry Project in St. Marks' Church in the Bowery. Acolo citeam noi, dar şi poeţi mai "faimoşi" din Uptown. Lumea poetică era divizată între "Uptown poets", care scriau tradiţional pentru reviste groase, şi "Downtown poets", noi, care reinventam limbajul şi experimentam. Mai exista şi altă diferenţă – poeţii din Uptown erau plătiţi pentru versurile lor timide şi ritmic convenţionale. Noi eram săraci lipiţi pământului, dar ne-am fi lăsat mai degrabă împuşcaţi decât publicaţi în revistele lucioase şi pline de reclame din "Uptown". În acei ani mi s-a schimbat complet şi ideea despre poeţi: în loc să-i văd ca pe nişte zei fără corp, am realizat că ale noastre corpuri făceau şi ele parte din poezie. Din marele experiment al poeziei. "Make love not war" n-a fost numai un slogan. Ne-am culcat şi iubit toţi unii cu alţii (Downtown, desigur). Gândesc că o hartă a anilor 1967-1970 care trasează linii între poeţii care au făcut dragoste ar fi o hârtie neagră, fiindcă aşa de multe linii ar ocupa fiecare milimetru.
Em. G.-P.: Acum, că sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români contemporani, rogu-Vă să-mi spune-i dacă aţi avut şansa să Vă caute un tânăr autor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte! –, pe cine dintre autori aţi fi vrut să-l vedeţi pe post de „tânărul Paul Valéry”?
An. C.: Am „predat” mulţi ani poezie în universităţi, ceea ce a însemnat că le-am dat tinerilor multe cărţi de citit şi am încercat să le sustrag din creier prostiile implantate de academie. Cei cu care am reuşit mi-au rămas prieteni toată viaţa. Unii din ei au devenit scriitori „faimoşi”: Louisa Erdrich şi Roseanna Warren, de exemplu, dar alţii s-au ocupat strălucit de alte aventuri. Bunul meu prieten Jacques Servin, par exemple, a devenit un artist politic care a schimbat societatea. Jacques a creat organizaţia Yes Men, care a intervenit prin metode poetice în lumea ştirilor şi finanţelor şi le-a bulversat. Vedeţi dacă puteţi filmele lor despre The Yes Men. Jacques a scris şi două cărţi extraordinare de poezie în proză, una din ele „Mermaids for Attila” este ceva fabulos şi greu de găsit. Aceşti studenţi mi-au fructificat unele idei, dar nu au devenit, Doamne fereşte, acoliţi sau imitatori. Au fost unii, dar i-am respins. Există şi adoratori care mă citesc cu o pasiune stranie şi îmi scriu scrisori demente – şi de ei mă ţin departe. Cred că numai prietenia fizică şi discuţiile lungi contează pentru un poet. Tragedia Pandemiei a fost chiar întreruperea acestor relaţii. Nu-i acelaşi lucru să fii bidimensional pe Zoom. Prezenţa corpului e necesară. Mie mi-e teamă ca aceasta zoomificare a lumii o să ne elimine corpul, primul pas către eliminarea speciei umane. Nu zic că-i rea această idee – viaţa a existat pe pământ înainte de noi, şi o să existe şi după noi. Bipezii umani n-au făcut decât să distrugă viaţa pe planetă.
Andrei Codrescu (www.codrescu.com) s-a născut pe data de 20 decembrie 1946 în România, la Sibiu, iar actualmente trăieşte în Statele Unite ale Americii, la New York. Cele mai recente cărţi ale sale scrise pe româneşte sunt Visul Diacritic (poezii, Editura Nemira, 2020) şi Metroul F: Poezii noi (Editura Scrisul Romanesc, 2019). Printre ultimele sale apariţii în engleză se numără: The Posthuman Dada Guide: Tzara and Lenin Play Chess (2009), The Poetry Lesson (2010), Whatever Gets You Through the Night: a Story Of Sheherezade (2011), publicate la Princeton University Press. Antologia So Recently Rent a World: New and Selected Poems (2012) a fost nominalizată la National Book Award. Totodată a publicat şi numeroase cărţi de eseuri şi reportaj, inclusiv The Hole in the Flag în 1990, despre Romania.
Andrei Codrescu este MacCurdy Distinguished Professor of English, editorul revistei Exquisite Corpse: a Journal of Letters & Life (www.corpse.org), comentator la NPR (National Public Radio). Opera i-a fost tradusă în numeroase limbi, autorul fiind distins cu Premiul National Endowment for the Arts pentru poezie şi activitate editorială, Premiul Ovidiu pentru poezie, Premiul Romania Radio Cultural (pentru “Submarinul Iertat”, scris pe româneşte cu Ruxandra Cesereanu), Premiul pentru Literatură al Fundaţiei Culturale Române, şi Premiul pentru Libertatea de Expresie decernat de ACLU (American Civil Liberties Union).