De când mă ţin minte, 1 Mai este înscris cu roşu în calendar, asta indiferent de culoarea dominantă a anului. Oricât de pustie s-ar arăta azi Piaţa Marii Adunări Naţionale, tot chinovarul marchează Ziua Internaţională a Muncii, că ne place sau nu acest lucru. Unde mai pui că odată sărbătorit „Maiul” (= Secera & Ciocanul), după Sfintele Sărbători (Paştele & Paştele Blajinilor), vine la rând 9 Mai, şi mai roşu, şi mai atotmobilizator.
Încă din şcoală nu mi-a plăcut festivismul de paradă a lui 1 Mai – nu că aş fi fost cine ştie ce disident avant la lettre, pur şi simplu sub pretextul sărbătoririi Zilei Internaţionale a Muncii ni se fura chiar ziua de odihnă (amintesc elevilor de astăzi că pe atunci se învăţa şi sâmbăta), şi încă într-un mod pervers, dat fiind că se presupunea participarea de bunăvoie la „marşul roşu”. Ca un făcut, de cele mai multe ori de 1 Mai – suntem pe la sfârşitul anilor ’70 – ploua, iar frigul nu era deloc clement cu băiţii şi fetele (mai ales cu fetiţele, numai volănaşe şi fundiţe!) îmbrăcate festiv, care tremurau ore în şir înainte de a trece în coloane prin faţa monumentului lui Lenin, la tribuna căruia stăteau în picioare „iubiţii conducători” ai RSS Moldoveneşti, cu toţii la costum şi cravată, ca nişte monumente vii. Falsa demonstraţie de solidaritate a oamenilor muncii cu elita, de fapt cu birocraţia de partid (PCUS), de stat (socialist) şi de sindicate (sovietice) mai avea în ochii noştri, ai elevilor de pe-atunci, şi marele neajuns, acela de a fi… „paşnică” – de 7 Noiembrie, cel puţin vedeam parada militară, cu tehnica de luptă traversând Piaţa Biruinţei!
Întâmplarea face că într-unul din acei ani, „Maiul” a picat imediat după Paşti. Eram încă pionieri, detaliu important în economia naraţiunii. Coloana noastră, a învăţătorilor şi elevilor de la Şcoala nr. 1 din Chişinău „Grigore Ivanovici Kotovski” (actualul Liceu „Gheorghe Asachi”), bătea de ceva timp pasul pe loc, aşteptând să se verse pe strada N. V. Gogol (acum Bănulescu-Bodoni) în jos, în marea de oameni din Piaţa Biruinţei (alias Piaţa Marii Adunări Naţionale de azi), când una dintre învăţătoare, cu studii (neterminate) cu frecvenţă redusă la Filologie, tot ea secretara organizaţiei pioniereşti a şcolii, le-a prins pe nişte fetiţe că mâncau – horribile dictu! – ouă… roşii. Repet: pur şi simplu mâncau, fără să ciocnească (de neimaginat – în acele condiţii – un „Hristos a înviat!” în public). În aceeaşi clipa tovarăşa învăţătoare s-a repezit ca o pajură la bietele copile şi le-a scos, de cravatele pioniereşti, din coloană – ai zice, gata să le dea pe mâna NKVD-ului. Apoi le-a pus să strângă „mizeria” (cojile a două ouă, căzute pe jos – şi ele roşii, asemenea baloanelor sparte), şi le-a expediat acasă după părinţi. Iar ca să le fie de învăţătură şi celorlalţi elevi, au fost „date la gazăt” (vorba vine). Peste câteva zile, gazeta de perete a şcolii le înfăţişa pe cele două „Scufiţe Roşii” ieşind fiecare dintr-o jumătate de coajă de ou roşu – păpuşi ruseşti, nu alta –, cu cravatele pioniereşti legate invers la gât, pe post de baveţele. Iar ca umilinţa să fie deplină (şi altora de învăţătură!), legenda spunea: „– Pionieri, în numele cauzei lui Lenin şi a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, fiţi gata!/ – Adevărat că gata!”
Vă rog să mă credeţi, nu sufăr de „complexul Benjamin Button” (alias, leucodistrofie) – şi nici nu-mi retrăiesc copilăria asemenea fraţilor Matthew şi Michael Clark. Pur şi simplu v-am spus o poveste adevărată, dacă nu cu cocoşul roşu, atunci cu ouă roşii, mai exact a culorii roşii, aşa cum o percep azi, pe 1 mai 2020 – culoare sărbătorită cu fast (în vremuri de tristă pomină) pe cravate pioniereşti şi drapele sovietice, dar ostracizată pe ouăle pascale. „Hristos a înviat!”
P.S. Că tot vorbeam de culoarea roşie, instrumentată politic – în iunie 1918, ca urmare a atentatului ratat împotriva lui Lenin, temutul CEKA instaurează „teroarea roşie”, în termenii cei mai duri: „Toţi socialiştii-revoluţionarii de dreapta, cunoscuţi de Sovietele locale, trebuie arestaţi imediat. Vor fi luaţi, din rândurile burgheziei şi ale ofiţerilor, ostatici în număr mare. (…) La cea mai mică rezistenţă, sau la cea mai neînsemnată acţiune a albilor, se va răspunde prin execuţii în masă”. Numărul exact de victime variază, în funcţie de surse, între 50.000 şi 2 milioane de morţi pentru perioada 1918 – 1920. În aprilie 1920, acelaşi V.I. Lenin scria că „puterea dictatorială şi conducerea personală nu intră în contradicţie cu democraţia”; timp de alte trei decenii, Stalin va fi numele acesteia!