Cum văd tinerii de pe ambele maluri ale Prutului politica, implicarea civică, sursele de informare, dar și rolul tinerilor în societate? În ce direcție ar trebui să se miște lucrurile, în opinia noii generații, și cum ar trebui să fie viitorul României și a Republicii Moldova, în așa fel încât tinerii să vrea să rămână acasă?
Sunt întrebări la care a căutat răspunsuri echipa Forum Apulum din România, care a realizat proiectul „Ceilalți” – o serie de podcasturi în opt orașe din România (Alba Iulia, Mediaș, București, Ploiești, Vaslui, Galați, Bacău, Slobozia) și două din Republica Moldova – la Chişinău și Cahul. Un proiect realizat cu sprijinul Black Sea Trust for Regional Cooperation.
Florin Râșteiu este un tânăr de 20 de ani din Alba Iulia, moderatorul și gazda podcastului „Ceilalți 2.0”. La Chişinău, acesta a discutat cu Sorin Afanasiu, vicepreședinte al Consiliului elevilor, Ciprian Rafael Raețchi, elev și producător de animație, și cu Ion Bulgac, student la Drept și președinte al Asociației Naționale a Dezbaterilor Academice. Discuția este în prima parte a podcastului.
Urmează argumentele care l-au determinat să intre în politică pe Adrian Băluțel, un tânăr de 28 de ani, care acum este deputat PAS.
Iar în partea finală, despre comunitate, unire și generații de sacrificiu în Republica Moldova, cu Elena Vatamanu-Mărgineanu, studentă la Academia de Film din Varșovie, și Irina Bogdan, studentă la Drept în Chişinău.
***
Florin Râșteiu: Acum am ajuns în Chișinău și sunt în drum spre Tucano, unde o să mă văd cu oamenii cu care voi vorbi astăzi. Și am și un fun fact: am aflat că Tucano e o cafenea din Moldova, doar pe care o vezi peste tot în România.
Sincer, sunt pentru prima dată în Chișinău și în Republica Moldova, de asemenea, și abia aștept să-mi formez o opinie despre ce se întâmplă aici.
***
Florin Râșteiu: Ce poți face ca tânăr în Chișinău? Dar așa, concret, cu liniuțe, vă rog!
Sorin: „OK, eu personal consider că noi avem foarte multe structuri pentru tineri, pentru dezvoltarea tinerilor, pentru implicarea tinerilor. Acestea sunt foarte multe, ideea e că ele nu sunt folosite chiar adecvat. Dar avem consilii de tineret, avem centru de tineret, avem foarte multe ONG-uri, avem grupuri de inițiativă, avem proiecte care fac follow-up-uri, de exemplu este programul Wave Week Moldova de la Asociația pentru Dezvoltare Creativă (ADC) și mai multe proiecte de tipul dat, în urma căruia se dezvoltă un proiect de voluntariat. Și cred că chiar sunt destul de multe locuri unde un tânăr să se poată implica.”
Ion: „Eu cred că ceea ce lipsește în Chișinău cu desăvârșite și, în general, în Republica Moldova ar fi câteva puncte, un fel de puncte de greutate care să concentreze energia tineretului, unde...”
Florin: Cum ar trebui să arate astea?
Ion: „Eu sunt student. Din punctul meu de vedere, problemele pe care le simt eu sunt, în primul rând, la nivel de universități. Dacă vreți tare, după asta și dacă aveți timp, eu pot să vă invit să mergeți cu mine să vă arăt cum arată universitatea noastră. Eu, sincer, nu înțeleg, în contextul în care noi primim atâta finanțare de la partenerii noștri din Vest, de ce e atât de complicat să găsești finanțare pentru ca să construiești un campus mare studențesc, unde să concentrezi întreaga energie de studenți, tot ce este în Chișinău?”
La campusul de Arhitectură Urbană din Praga am văzut vreo 6-7 evenimente timp de o lună, cu mulți tineri…
Rafael: „Am văzut un exemplu foarte fain de felul a ceea ce spunea Ion acum – exemplul campusului de Arhitectură Urbană din Praga. Este un centru extrem de fain, cu un look modernist, unde tot timpul când mergeam – eu veneam tot timpul să lucrez acolo, că era foarte comod de lucrat – puteai să vii să lucrezi unde vrei, când vrei, să interacționezi cu oameni.
Era o cafenea mică acolo, era o sală de proiecții și de prezentări cu niște televizoare mari, cu spațiu mare pentru mulți oameni; erau evenimente organizate pentru tineri. Eu fiind acolo o lună, am văzut, cel puțin, vreo 6-7 evenimente timp de o lună, cu mulți oameni.
Și este un exemplu de ceva ce ar fi foarte fain să avem și noi, dar la moment nu avem – un nucleu de concentrare a tinerilor, unde să se poată discuta idei. În primul rând, să se poată discuta idei.”
Pentru mine contează foarte mult sentimentul că ești acasă…
Ion: „Eu cred că prima problemă mare despre care noi putem să vorbim e faptul că ne ia mult timp să ne gândim la lucrurile care se întâmplă bine.
Majoritatea prietenilor mei sunt plecați din țară, cei cu care am fost colegi de școală, colegi de liceu, cei care sunt de-o vârstă cu mine majoritatea sunt prin Olanda, prin Danemarca, eu sunt aici. Și încercând să mă gândesc la motivele pentru care eu sunt aici și la beneficiile pe care le am în Chișinău, mi-am dat seama că, până la urmă, pentru mine contează foarte mult sentimentul că ești acasă.
Cum n-ai da, din punct de vedere cultural, din punct de vedere energetic, noi avem așa o vorbă că acasă și pereții te ajută. Deci, până la urmă, acesta-i unul dintre marile plusuri pe care le simt eu în Chișinău – el îmi dă cumva sentimentul că mă aflu în apele mele.
Într-al doilea rând, eu cred că un plus mare al Chișinăului, care, probabil, trebuie de valorificat mai bine este energia și capacitatea intelectuală a multor oameni. Noi avem mulți oameni deștepți, noi avem mulți oameni cu idei și mulți oameni cu energie ca să facă lucruri frumoase.”
Rafael: „Uite, un plus la care mă gândesc este un spațiu unde se întâmplă evenimente culturale pentru tineri, este un loc cunoscut pentru faptul că fiind tânăr, uite, poți să te duci acolo cu niște prieteni, să iei ceva de băut, de mâncat, comod, să stai, să ai unde să-ți petreci timpul. Este spațiul Artcor, este un spațiu care ne-a fost construit și realizat cu finanțarea unor parteneri din Vest. Fără partenerii din Vest nu știu dacă ceva ar fi fost făcut la noi, poate troleibuzele sovietice, care au fost făcute fără partenerii din Vest...”
Ion: „Cu partenerii din Est...”
Florin: Atât Republica Moldova, cât și România sunt țări din care se pleacă. De ce credeți că se întâmplă asta și, în primul rând, despre tine știu că ai ales să rămâi, Ion. Dar vreau să aflu de la voi, Rafael și Sorin, dacă vreți să plecați sau vreți să rămâneți aici.
Succesul înseamnă să pleci din Moldova. La moment aceasta este definiția…
Rafael: „Hai că voi începe eu. Vreau să plec, lucrul, ca și freelancer, îl pot face oriunde, dar, per general, majoritatea planurilor mele sunt în afară.”
Florin: De ce?
Rafael: „De ce? Pentru că aici, în țară, oportunități nu prea sunt, nu prea sunt oportunități… sau nu sunt la fel de multe. De fapt, cred că ar fi greșit să spunem că nu sunt, pentru că, ca și peste tot, sunt oportunități. Dar ceea ce există aici nu e neapărat în domeniul în care lucrez eu și nu neapărat acestea sunt accesibile și la fel de calitative.
Eu lucrez în animație. Și atunci, în Moldova nu numai că e practic inexistentă industria animației, dar și singurul studio pe care îl știu eu din Moldova de animație a plecat și acela în New York. Adică succesul înseamnă să pleci din Moldova. La moment aceasta este definiția.”
Florin: O să te rog să-mi zici, așa, aproximativ măcar, câți dintre prietenii și colegii tăi vor să plece.
Rafael: „Cam 90-95 la sută.”
Ion: „Eu aș vrea să-mi trăiesc viața în Republica Moldova. În contextul acesta, nu te duci în Olanda să înveți Dreptul ca să vii să lucrezi procuror în Republica Moldova, nu funcționează asta în Moldova. Legislația Republicii Moldova poți s-o înveți doar în Republica Moldova. Și, până la urmă, decizia de a rămâne la facultate aici a fost cumva condiționată și de acest aspect.
Las’ să plece lumea. Totodată, la noi în Republica Moldova este cultul acesta al diasporei și a dorinței de a aduce diaspora acasă. Eu nici asta n-o înțeleg. Dacă omului i-i bine să trăiască în Franța, lasă-l să trăiască acolo! Ce treabă ai tu? Tu trebuie faci viața mai bună pentru omul care a rămas aici, în Republica Moldova. De ce să încerci să fugi după trenul care a plecat în contextul în care tu poți să te gândești la trenul următor care vine?”
Florin: Se simte un val de speranță când se vorbește despre Republica Moldova și despre perspectivele din Republica Moldova, mai ales. E adevărat? Așa simțit și voi?
Rafael: „În Republica Moldova acum este un singur partid care conduce și pe care se vor pune toate greșelile și toate problemele care vor apărea sau vor fi observate în următorii câțiva ani vor fi puse pe umerii Partidului Acțiune și Solidaritate care a câștigat acum, partidul majoritar.”
E destul de complicat să fii un președinte mai rău decât a fost Igor Dodon…
Ion: „Pentru mine conceptul de prag electoral se termină acolo unde există limita logică de un mandat. În contextul în care tu ai luat voturi suficiente măcar pentru un mandat din partea oamenilor, ca tu să stai acolo să le reprezinți interesele, eu nu înțeleg noțiunea de prag electoral și mereu o să fiu împotriva lui, chiar dacă oamenii spun că lipsa pragului electoral cumva face o diversitate mult prea mare în instituția parlamentului.
Eu raportez lucrurile la normalitate. Deci, eu nu raportez și nu analizez activitatea președintelui Maia Sandu în raport cu activitatea președintelui Igor Dodon. Mi se pare prostesc să faci asta. Pentru că e destul de complicat să fii un președinte mai rău decât a fost Igor Dodon.
Și atunci, în momentul în care tu ierți toate greșelile unui președinte nou doar din simplul fapt că el e mai bun decât un alt președinte care a fost, mie mi se pare că greșești aici. Noi suntem într-o zonă de complacere continuă și noi ne complăcem cu ceea ce avem și spunem că hai măcar așa. Moldovenilor tare le place să spună că mulțumim lui Dumnezeu că nu-i mai rău.”
Sorin: „Deci, ajungem la al doilea punct. Faptul că din cauza acestei viziuni că era, practic, războiul PAS versus BECS, Blocul Comuniștilor și Socialiștilor. Era acest război între ele două și celelalte partide au fost foarte marginalizate. În sensul că „noi nu vrem BECS, noi votăm PAS”; „noi nu vrem PAS, noi votăm BECS”. Pentru că lumea nu avea încredere că orice alt partid va trece de pragul electoral.”
Ion: „Deci, revenind la ideea de mai devreme, eu consider că partidele unioniste eșuează în a oferi ceva oamenilor, ceva pentru care oamenii să-i voteze. Eu nu văd motive pentru care un om ar dori să voteze unioniștii. Mai ales în contextul în care numărul unioniștilor, în urma sondajelor care apar la noi în spațiul public, el e în jur de 30 la sută oameni care ar vota pro-Unire. Dar aceștia sunt oameni care ar vota pro-Unire în mod teoretic, dar nu oameni pe care îi doare de Unire aici și acum. Și în momentul în care vine un partid și-i spune: „Măi, eu o să-ți rezolv problema asta, asta și asta” și vine alt partid și-i spune că „hai, că noi suntem unioniști”, pe om mai tare îl interesează să vadă problemele lui aici și acum rezolvate.”
Florin: Credeți că se poate întâmpla Unirea? Și ar trebui să se întâmple?
Rafael: „Nu, nu cred că se poate. De ce? În primul rând, sunt niște diferențe în societate, sunt niște diferențe de perspective și sunt și niște probleme mici pe care le avem în Moldova, care ar trebui mai întâi ele rezolvate, în primul rând. Dar cel mai mare factor eu cred că sunt lipsa de interes...”
Florin: Din partea cui – a românilor sau a moldovenilor?
Rafael: „Din partea tuturor... A moldovenilor în primul rând. Românii eu nu știu la moment cum e situația și cât de doritori sunt românii de Unire cu noi. Dar mă gândesc că dintr-o anumită perspectivă Moldova ar fi și o povară pentru România, la început cel puțin.”
Florin: În ce sens?
Rafael: „În sensul că noi din punctul de vedere al infrastructurii suntem în urmă, ca și...
Sorin: „...ca și tot...”
Rafael: „OK, foarte pe scurt așa ar fi – ca și tot. Suntem foarte, foarte în urmă din multe aspecte.”
Sorin: „Până la urmă, eu cred că Unirea poate să fie posibilă. Probabil, asta s-ar întâmpla deja în contextul Uniunii Europene.
Omul de rând așteaptă pensie mai mare, el așteaptă venituri mai mari. Dacă tu vrei ca și politician să fii votat, tu trebuie să mărești pensiile, trebuie să mărești indemnizațiile de șomaj, alocațiile pe care oamenii le primesc – toate astea-s măsuri de stânga.
Deci, toate politicile sociale se întâmplă pe seama oamenilor care fac bani. Și noi riscăm foarte curând să trecem de momentul în care o persoană care lucrează asigură un bătrân sau o persoană din punct de vedere social. Deci, noi în curând o să ajungem în punctul în care eu ca și contribuabil o să trebuiască să lucrez pentru ca doi oameni să aibă pensie. Până la urmă, asta sună foarte cinic, foarte cinic și eu îmi dau seama cum asta sună, dar e un adevăr care doare.”
Florin: Să vă întreb acum, vă pun o întrebare deschisă - dar legat de ce ai zis tu: considerați că ar trebui să existe pensie și salariu minim garantat de stat?
Rafael: „Uite, eu cred că ar trebui. Dar chestia asta poate funcționa într-o economie și societate sănătoasă, într-un mediu în care sunt acei bani, este acel flow de bani, acel flux de bani și valută și în care un tânăr nu trebuie să susțină 2-3 bătrâni. Adică, respectiv, într-o societate tânără este nu numai că mai ușor, dar și posibil, fără să-ți jertfești sufletul și piciorul stâng...”
Sorin: „Mai multe bonusuri din punct de vedere social – asta înseamnă pensii pe viitor, asta înseamnă indemnizații. Dar adevărul e că aceste salarii minime și aceste pensii ar fi foarte bine de avut, dar dacă ne gândim din punct de vedere realist, chestia aceasta devine un pic mai problematică. Pentru că noi trebuie să avem un mecanism prin care să obținem toți banii aceștia. După cum s-a discutat până acum, trebuie să fie o modalitate realistă de a integra toate aceste lucruri...”
Ion: „În ceea ce privește cursul politic care este la noi la nivel de societate mie mi se pare că-i complet greșită abordarea și atitudinea. Deci, eu nu prea am văzut în general politicieni care să iasă, să vorbească cu oamenii și să le explice ce fac ei. Nu știu, la noi oamenii sunt considerați proști, probabil – la noi nimeni nu consideră necesar să explice măsurile pe care le fac.
De exemplu, noi am avut acum chestia asta cu testele COVID pentru profesori pe care ei trebuie să le achite din banii lor. Până la urmă, asta tot la nivel de comunicare s-a rezumat la postări pe Facebook, unde a ieșit ministrul sănătății într-o conferință și, fără ca să răspundă după asta la întrebările jurnaliștilor, a spus că, OK, profesorii trebuie să se vaccineze obligatoriu, dacă nu fac treaba asta își vor plăti teste COVID o dată la două săptămâni singuri. Gata, interacțiunea s-a terminat. După asta a ieșit primarul capitalei într-un text pe Facebook și a scris că e o prostie ceea ce fac ei și de aceea asta în Chișinău n-o să fie valabil. După care iarăși ministra i-a răspuns pe Facebook.”
Cu cât ai mai multe surse de informare, cu atât e mai bine…
Sorin: „O sursă din care eu deseori mă informez ar fi Agora, e un site foarte bun; după asta, portalul #Diez și cam astea-s. Pentru că eu în mare parte mă informez pe teme despre tineret, nu pe teme politice. Pentru că, cum n-ai da, dacă te uiți pe Instagram, tot găsești informația. și pe Facebook. A, da, și pe Telegram – Dumitru Ciorici, a treia sursă.”
Rafael: „Eu poate sunt puțin înclinat să spun Agora și eu, pentru că lucrez cu băieții. Dar lucrând am putut să văd și echipa lor și știu că sunt niște oameni care chiar au intenție și rezultate, până la urmă, să facă un jurnalism cât de cât sincer. La ei citesc mai mult știri, actualitate.
Mai este Radio Europa Liberă. Radio Europa Liberă nu este cunoscut de tineri cam deloc. TV8 mai este, din nou, actualități, e OK, decent...”
Ion: „Eu n-o să dau nume la nicio sursă media și n-am s-o fac din simplul motiv că nu acesta-i modul în care eu mă informez. Eu în mod deliberat m-am abonat la toate canalele de știri posibile pe care le cunosc. La mine Facebook-ul, news feed-ul, constă din știri, știri, știri, articole. Același lucru e și pe Telegram. Eu urmăresc bloggeri care scriu despre lucrurile care se întâmplă. Lumea poate să spună: „Măi, de ce tu îl citești, pentru că el e de la acela sau aista îi de la altul?”. Dar eu cred că doar având acces la toate modurile în care se reflectă azi informația, până la urmă poți să ajungi la punctul în care înțelegi cu adevărat ce se întâmplă. Cred că cu cât ai mai multe surse de informare, cu atât e mai bine.”
Moldova în Uniunea Europeană? Dacă-s foarte optimist, poate peste 10-15 ani... Dacă nu-s optimist, atunci 20-25…
Florin: Ca o ultimă întrebare, v-aș provoca să dăm niște statistici, și anume vreau să-mi spuneți când vom avea o Uniune Europeană cu 28 de state din nou, un număr de ani.
Rafael: „Un număr de ani? Nu știu… Dacă sunt foarte optimist, poate peste 10-15 ani...”
Florin: Dar dacă nu ești optimist?
Rafael: „Dacă nu-s optimist, atunci 20-25 de ani.”
Sorin: „În opinia mea, e foarte complicat să vizualizezi asta. Pentru că noi ajungem la un punct în care creșterea noastră nu este o linie chiar dreaptă. Pentru că pe măsură ce crești mai mult, și viteza ta de creștere crește.”
Dar, în opinia mea, hai să spunem că ar lua vreo 10 ani, pentru că noi suntem minimum 10 ani în urmă de aceeași Românie.”
Ion: „Noi, la etapa actuală facem parte din politica de vecinătate a Uniunii Europene, asta e foarte important să înțelegem, în primul rând.
Într-al doilea rând, în raport cu procesul de integrare în Uniunea Europeană al Republicii Moldova, eu am sentimentul că noi o să ajungem la petrecere când ea o să se termine. Și spun asta pentru că noi nu putem să vorbim despre viitorul Republicii Moldova în procesul de integrare europeană fără ca să încercăm cumva să analizăm și viitorul Uniunii Europene.
Acum valul de euroscepticism devine mai mare în țările din Uniunea Europeană, acum putem să vorbim despre fenomenele care s-au întâmplat în Polonia, în Ungaria și despre faptul că fiecare dintre țările acestea are cel puțin un partid eurosceptic, care, la un moment dat, ar putea să vină la guvernare. Știu că sunt partide eurosceptice și în alte țări. Și atunci, viitorul Uniunii Europene mie mi se pare nu la fel de sigur cum, probabil, unii ar putea să creadă. Dar totuși dacă noi o să ajungem să ne integrăm în Uniunea Europeană, asta cu siguranță n-o să fie în următorii 10 ani, asta cu siguranță n-o să fie în următorii 20 de ani. Și eu cred că atunci când o să ajungem acolo noi o să fim tipul care a ajuns ultimul la petrecere și petrecerea s-a terminat.”
* * *
Florin: Acum vorbesc cu Adrian Băluțel, care are 28 de ani și este proaspăt ales deputat în Parlamentul Republicii Moldova din partea PAS – a partidului din care face parte și președinta Maia Sandu.
Dacă vom reuși să livrăm elemente care le vor îmbunătăți viața, oamenii vor înțelege că este imposibil să le faci pe toate în patru ani…
Eram curios cum de ai ales să vii din străinătate în Republica Moldova și, mai ales, cum de ai ales să te implici și în politică?
Adrian Băluțel: „Eu ca să povestesc cum am venit acasă, trebuie să povestesc cum am rămas acasă inițial, pentru că eu, după liceu, după colegiu am aplicat la studii peste hotare, probabil ca majoritatea tinerilor, am obținut loc la universitate, dar nu am obținut bursă. La acea etapă, la licență, am aplicat în Berlin și era opțiunea fie să merg la o altă universitate, eventual să aplic în România, pentru că mai prindeam, probabil, o bursă, pentru că avem o medie destul de bună, dar am decis să rămân acasă, pentru că la acea etapă eram implicat în foarte multe activități civice.
Și, uite, aveam și o am până acum această încredere că, dacă ești activ, dacă dorești să te realizezi, poți s-o faci oriunde. Și dacă dorești să înveți, poți s-o faci și în Republica Moldova.
Cu toate eforturile de a fi un student bun, am resimțit diferența de pregătire între mine și colegii mei care au plecat la facultăți similare peste hotare și am spus că am nevoie de un master. Niciodată nu am avut remușcări că am rămas acasă să-mi fac licența.”
Florin: Și implicarea politică în ce an a venit și de ce atunci?
Adrian Băluțel: „Implicarea politică a venit în 2016, când s-a fondat Partidul Acțiune și Solidaritate. Eu eram implicat civic, deci eram implicat mult în proiecte de tineret, în organizațiile non-guvernamentale legate de tineri. Dar atunci în societate era un grad sau un val de nemulțumire enorm față de clasa politică – era Vladimir Plahotniuc la putere, practic controla totul și tot alaiul lui de oameni în jur.
Și implicarea politică a mea a venit, pe de o parte, ca o trăire internă pe care o aveam și simțeam că ceea ce fac eu în mediul asociativ, în organizațiile non-guvernamentale, în engleză este termenul acesta: only scratch the surface, deci el nu produce un impact extrem de mare asupra nemulțumirii și asupra situației care ne deranja pe noi toți, pe toți prietenii, toată societatea în general.”
Florin: Uite, ai spus că voiați schimbarea...
Adrian Băluțel: „Da!”
Florin: Dar sunt curios - ce înseamnă „schimbare” pentru Republica Moldova, concret?
Adrian Băluțel: „O țară guvernată... bine. Eu nici măcar nu vreau să ajung la viziunile geopolitice. În 2016-2017, lucru care a continuat până aproape în 2019, țara a ajuns efectiv un stat oligarhic, unde lucrurile se întâmplau la voința unui grup extrem de restrâns de oameni și elementele de guvernare a statului propriu-zis pur și simplu dispăruseră.”
Florin: Care sunt, nu știu, două sau trei măsuri pe care actuala conducere ar trebui să le ia, ca lucrurile să se schimbe într-o guvernare în interesul cetățenilor?
Adrian Băluțel: „Bune, noi deja le luăm, fac parte dintr-un partid care este la guvernare. Sunt câteva chestii: reforma justiției, oamenii trebuie să știe în țară că legea este egală pentru toți și statul, și instituțiile statului trebuie să râvnească spre acest lucru și asta se întâmplă și se va întâmpla inclusiv prin evaluarea judecătorilor, modele care s-au întâmplat și în Georgia, și în Albania, de exemplu. O modalitate în care oamenii din sectorul justiției vor fi evaluați prin prisma integrității, prin prisma profesionalismului lor.
Un alt lucru este suportul social. Noi suntem un partid de centru-dreapta, dar noi credem că într-o țară care a dezvoltat atât de multe inegalități, statul trebuie să aibă un rol social de susținere a cetățenilor săi. Și acest lucru se reflectă în promisiunea noastră să avem de la 1 octombrie pensia minimă de 2 mii de lei pe economie, în faptul că ne dorim programe de abilitare economică a tinerilor, atragerea investițiilor, deci programe care să susțină reformarea modului cum noi alocăm subvențiile către agricultorii noștri sau către persoanele din domenii economice vulnerabile lit by example.
Deci un model de guvernare deschis, un model în care tu ca decident politic, ca echipă guvernamentală ești deschis la critici, încurajezi pluralismul de opinii, nu dai afară presa și accepți întrebările incomode de la presă, nu trimiți a doua zi Ministerul Afacerilor Interne sau poliția la redacția unui jurnal care publică o știre care nu tare îți place...”
Florin: Uite, aș rămâne un pic în zona asta de schimbare și, nu știu dacă ai povestit până acum cu foarte mulți români, dar noi când vorbim despre Republica Moldova și, în special, despre alegerile care au avut loc de curând în republică, se simte așa, un val de speranță. Și vreau să te întreb dacă aveți un plan despre cum gestionați valul acesta de speranță.
Adrian Băluțel: „Înțelegem că în societate sunt așteptări foarte, foarte, foarte mari de la noi. Și toată lumea ne spune că, uite, sunt așteptări atât de mari față de voi, încât este imposibil voi să le îndepliniți și, respectiv, din start you are set to fail. Și eu sincer cred că dacă noi o să reușim să le livrăm oamenilor niște elemente concrete care le vor îmbunătăți viața și noi vom reuși să nu furăm și să construim un sistem oameni integri, deci să combatem corupția, oamenii au să înțeleagă și oamenii deja înțeleg că este imposibil să le faci pe toate în patru ani.”
* * *
Florin: Acum vorbesc cu Irina Bogdan, o studentă la Drept în Chișinău, și cu Elena Vatamanu-Mărgineanu, o viitoare studentă în Varșovia la Academia de Film.
Florin: Ce, Doamne, pot să facă tinerii în Chișinău?
Elena: „Tinerii trebuie să privească cu ambii ochi și să asculte cu ambele urechi ca să înțeleagă ce pot să facă în Chișinău, pentru că de făcut ai găsi chestii, trebuie să le cauți și tu. Poți să fii voluntar în diferite domenii, cred că despre asta Irina știe o grămadă...”
Și, cumva, e complicat să strângi o comunitate. E complicat să găsești oameni cu același interes…
Florin: Putem vorbi despre comunitate în Chișinău?
Elena: „Hm... Poți să te plimbi prin Chișinău și să vezi comunități. În mare parte, nu cred că vor face mare lucru: pot să stea fie la palat să joace cărți, pot să stea la „Asachi” să bea o cafea... Mai mult vezi astfel de grupuri, decât să vezi grupuri care se implică cu adevărat sau care vor să facă ceva. Și, cumva, e complicat să strângi o comunitate. E complicat, în primul rând, să găsești oameni cu același interes. Pentru că dacă evenimente nu sunt destule unde, să zicem, se arată un film și oamenii care sunt pasionați de cinematografie nu se întâlnesc atât de des, aceeași chestie e și în materie de literatură, de teatru, de muzică...”
Irina: „În ceea ce ține de domeniul meu, eu cred că am găsit ușor comunitatea, pentru că știam mereu că voiam să fac ceva în justiție, drepturile omului și procese democratice. Și cumva, am ajuns deodată în comunitate, după care comunitățile veneau deja la mine și eu am intrat mai ușor în comunități.”
Florin: Putem vorbi despre o justiție independentă la ora actuală în republică?
Irina: „Nu știu, cred că încă nu. Pentru că există foarte multe presiuni. Bine, poate eu încă nu sunt în poziția să analizez totul tare profund și tare corect și să mă dau mare expert, dar eu cred că atâta timp cât există multe acte de corupție, când oamenii ajung să facă închisoare pentru fapte pe care nu le-au făcut, atunci justiția nu lucrează, nu?”
Florin: Și acum să vă întreb – care sunt problemele care vă supără la Chișinău?
Elena: „Cred că lipsa de investiții în cultură. Bine, Chișinăul încă este cumva un caz particular fericit, pentru că în alte părți din Republica Moldova e foarte greu să găsești un teatru sau un cinematograf. Și se investește foarte prost în cultură.
Este și lipsa de investiții în educație. Vorbeai și tu mai devreme despre cât de puțin se investește în educație în România, ei bine, în Moldova nu te aștepta să auzi un răspuns mai pozitiv. Profesorii și ei nu sunt foarte tentați să meargă la lucru cu aceleași fețe obosite, să vadă aceiași copii dezinteresați și în plus la final de zi să mai primească și câteva copeici pentru asta.”
Florin: Copeici, definește un pic...
Elena: „A, bănuți!
Cred că mai e lipsa interesului administrației publice de a face pași concreți, să zicem. Avem probleme cu reciclarea, care nu există; avem probleme chiar și cu traseele pentru bicicliști – toți tinerii vor acuma să circule cu bicicleta prin Chișinău și nu există drumuri pe care ai putea să faci acest lucru.”
Florin: Și aș vrea să-mi spuneți, așa, concret, cum vedeți voi un politician corupt. Ce trebuie să facă pentru a primi eticheta de „politician corupt” și cum vedeți un politician competent?
Elena: „Dacă te plimbi prin Chișinău și vezi o clădire care a apărut peste noapte, îți dai seama că acolo a fost mâna unui politician corupt. Bine, asta-i în materie de construcții, pentru că e cel mai evident, noi când ne plimbăm pe străzile Chișinăului, dar lucrurile se întâmplă foarte...”
Irina: „...nevăzut.”
Elena: „Da, da, peste noapte te trezești cu unul cu o pungă cu calendar pe ea…”
Florin: Nu căutăm politicieni perfecți, dar măcar competenți – cum arată ei?
Elena: „Competenți? Sunt cei cărora le pasă de interesele cetățenilor, cei care mai fac efortul de a comunica cu cetățenii, cei care merg, caută, întreabă, răspund, cei care țin cont de ceea ce vor cetățenii. Și cred eu că Moldova, cumva, în ultimele luni a ajuns pe o astfel de undă.”
Irina: „Problema este că oamenii merg în politică nu ca să facă politică, ci ca să facă bani. Și în Republica Moldova cineva deține politica, deține instituțiile unde sunt foi peste foi, unde trebuie să semnezi foia, care să semneze pentru foaia ca, în sfârșit, să ajungă foaia. Asta este, așa funcționează lucrurile. Și așa funcționează lucrurile cred că nu numai în Moldova, dar în tot spațiul post-sovietic.”
Florin: Care credeți că ar trebui să fie proporția dintre competența pe care ar trebui s-o aibă în domeniul pe care îl conduce și abilitățile politice ale omului respectiv?
Oamenii nu trebuie idealizați, oamenii trebuie priviți critic, chiar dacă vin de la partidul care îți place…
Elena: „Cred că trebuie să fie un echilibru. Cu siguranță, competențele politice vin pe parcurs. Nu știu dacă competența într-un anumit domeniu mai vine pe parcurs, dacă ești numit într-o anumită funcție.
Uite, zilele trecute au fost Zilele Independenței Republicii Moldova și, am impresia că în cei 30 de ani – bine, din care eu am petrecut doar 19 urmărind toate celebrările – cred că a fost prima oară ziua în care am văzut un tort cu o lumânare, o lumânare de speranță, și am văzut chestii nobile, am văzut un discurs pe care l-am ascultat cu interes cap-coadă...”
Florin: Discurs al cui?
Elena: „Al președintelui țării, al Republicii Moldova”.
Irina: „Nu știu dacă am speranță. Speranță – așa de fastuos sună cuvântul „speranță”. Aș vrea să cred că oamenii vor putea face și vor putea fi buni buni în ceea ce vor face.
Doar că, în același timp, oamenii nu trebuie idealizați, oamenii trebuie priviți critic și dacă vezi că, da, chiar dacă e de la partidul care îți place, dar dacă a călcat cu stângul, ia și spune. Cumva e nevoie și de critică și trebuie să spui că „nu, nu-i corect așa, chiar dacă în alte privințe sunteți bravo...”
Eu mai degrabă nu aș avea speranță, dar nu aș vrea s-o spun cu conotații negative. Eu aș vrea să văd că lucrurile se întâmplă fără ca eu să sper la ele, fără ca să aștept ceva ca politicienii să-mi dea. Pe politicieni, de fapt, eu m-am dus și i-am ales ca ei să lucreze și să-mi dea. Deci, dacă le-am acordat deja votul, sorry, dar nu mai merge chestia cu speranța. Ești pe locul acela și fă-ți treaba bine acolo, pentru că altfel în următorii patru ani n-ai să mai stai acolo.”
Florin: Consideri că faptul că oamenii ajung să se îndrăgostească de politicieni și să găsească un salvator într-un om politic dăunează democrației?
Irina: „Da, cu siguranță. Mai mult decât da. Mai ales în contextul Republicii Moldova, oamenii crescuți în spațiul post-sovietic, oameni care au fost deprinși cu faptul că lor li se promitea un sac de grâu înainte să se termine sezonul agrar...”
Florin: Elena, tu ce părere ai despre subiect?
Elena: „Cred că cetățeanul Moldovei e deja călit în urma tuturor relațiilor distruse cu politicienii – cumva ca în dragoste: ai avut mai multe relații care au eșuat, nu mai poți să te uiți cu aceeași dragoste sau cu aceeași speranță de fiecare dată. Și cetățeanul a obosit, și, într-adevăr, cum spune Irina, e nevoie să vezi lucrurile critic. Să te îndrăgostești de un politician cred că e mult spus. Nu există un politician care să facă check la fiecare interes al tău, mai ales că și cetățenii sunt mulți, și fiecare are interesele proprii...”
Unirea era foarte reală, ea putea fi făcută mult mai ușor decât ar fi s-o facem astăzi. Și, din nou, ceva a lipsit…
Florin: Uite, în manualul meu de clasa a IV-a de limba română era un text care se numea România dodoloață. Și vreau să vă întreb, dacă voi credeți că ar putea și ar trebui ca România să se unifice cu Republica Moldova?
Elena: „Dacă eram din 1991 și m-ai fi întrebat asta, și-aș fi zis că da. Bine, ambii mei bunei au semnat Declarația de Independență a Republicii Moldova și au vorbit de la tribună, și era mișcarea acelor oameni care erau capabili să facă schimbarea atunci.
Unirea era foarte reală, ea putea fi făcută mult mai ușor decât ar fi s-o facem astăzi. Și, din nou, ceva a lipsit, ceva nu s-a întâmplat, lucrurile n-au funcționat. Și acum ar fi mult, mult, mult mai greu să convingi întreg poporul de necesitatea acestei Uniri.”
Florin: Când credeți că o să avem o Uniune Europeană cu 28 de state din nou, dar de data asta unul dintre ele să fie Republica Moldova? În ani?
Elena: „Nu știu dacă în următorii 10 ani...”
Irina: „15? Cam așa, 15-17 ani?”
Florin: Uite, v-am mințit că o să fie ultima întrebare, pentru că m-ai provocat să mai pun una. Există ideea de generație de sacrificiu în Republica Moldova?
Elena: „Eu zic că da.”
Irina: „Da!”
Florin: Ai spus de „copiii noștri”. Copiii noștri din Republica Moldova au să mai fie considerați o generație de sacrificiu?
Irina: „Sper că nu...”
Elena: „Cred că nu, pentru că părinții noștri n-au avut manualele de istorie care spune adevărul; părinții noștri nu au avut exemplul de o guvernare care să asculte părerile oamenilor; părinții noștri au trăit în perioada când au simțit pe pielea lor libertatea, independența, mișcările de independență, cenaclurile sau tot ce vrei.
Generația care o să vină cred că o să aibă exemple mult mai stabile, cumva mult mai sănătoase, sper eu. Dar nu știu dacă există vreo generație care ar putea să aducă salvarea.”
***
Florin: La final de două zile în Chișinău, principala observație e că tinerii din Moldova, la fel ca cei din România, se uită mai mult în afară decât înăuntru. Și pot să spun că sunt mai precauți, când vine vorba de discuții despre politică. Optimismul vine mai degrabă din încrederea în forțele proprii decât din sprijin din partea societății.
Cât despre Chișinău ca oraș, am găsit aici și restaurante care se aseamănă mult cu cele din vestul Europei, dar au fost și multe situații în care mi-am adus aminte de România de diainte de Uniunea Europeană.
„Ceilalți” este un proiect marca Forum Apulum, realizat cu sprijinul The Black Sea Trust for Regional Cooperation.
