Născut în urmă cu 120 de ani, André Malraux (3 noiembrie 1901–23 noiembrie 1976) a fost unul din acei rarisimi indivizi care s-au identificat total, privat și public deopotrivă, cu propriul secol. Aventura extraordinară care a fost viața sa, dincolo de scintilația aparte a propriei literaturi, a inspirat probabil mai mult ca orice altă biografie franceză a secolului XX (iar când spun acest lucru mă gândesc inevitabil și la Albert Camus: nu ca la o „concurență”, ci ca la o extensie a influenței exercitate de Malraux).
Atunci când a murit, în 1976, Malraux a fost jelit atât de stânga, cât și de dreapta, însă doar în măsura în care cei care o făceau erau îndeajuns de generoși spre a-i ierta (sau eventual uita) „cealaltă” jumătate a vieții. Vorbim până la urmă de persoana care abandonase un mariaj de două decenii cu comunismul și reapăruse, mai intens și determinat ca niciodată, la brațul Generalului de Gaulle.
Dincolo de variile grile de lectură și preferințe politice, biografia sa stârnește o admirație egală prin setea de aventură a autorului, prin spectaculoasele, chiar dacă nu întotdeauna eficientele angajamente politice (Războiul Civil spaniol, Rezistența franceză) și printr-o literatură inspirată de eterna goană după transcendență și comuniune. Același „irezistibil” Malraux a fost și cel care, împrumutând de la Walter Benjamin o anumită preocupare pentru declinul aurei operei de artă, a vorbit despre nevoia unei culturi naționale și a propus drept remediu universalizarea unui așa-zis umanism estetic.
André Malraux a fost fără să vrea și un precursor. Greața lui Sartre datorează enorm primelor sale romane. Malraux a anticipat cel mai bine atmosfera existențialistă postbelică asociată cu numele lui Sartre și Camus. Teme precum iremediabila solitudine umană, nevoia absurdă de a învinge timpul, povara libertății, sfidarea morții ca expresie ultimă a existenței autentice, au fost toate anticipate de Malraux cu mult înainte ca ele să devină „modă intelectuală” (adică plictisitoare platitudini artistice). Romanele sale au cultivat o lume a sensibilităților care au dus mai apoi la existențialismul doctrinar.
În perioada interbelică, André Malraux fusese simbolul intelectualului liberal atașat revoluției comuniste și luptei împotriva fascismului. Este unul din motivele pentru care romanele din epocă interesează din punct de vedere politic. Pe de altă parte, stânga n-a fost niciodată prea entuziasmată de asocierea cu Malraux. Pentru comuniști, eroii lui Malraux nu luptau niciodată doar împotriva unei injustiții sociale anume, ci împotriva limitărilor vieții însăși și a ofensei de destin.
După război, în ultimele decenii de viață, autorul Condiției umane devenise persona non grata în mai toate conversațiile stângiste, mai puțin atunci când era luat peste picior pentru ticurile sale sau pentru apologia aspectelor mai urâte ale gaullismului. Însă Malraux devenise pentru mulți și un fel de „viciu secret”, seduși mai degrabă decât influențați, vrăjiți mai degrabă decât convinși. Stilul eliptic al lui André Malraux a fost mereu stilul complicității, care ajunge direct la cei care-i împărtășesc aceleași taine și aceleași valori. Dacă i-a „convertit” pe unii cititori, a făcut-o nu prin argumente, ci prin plăsmuirea unei lumi ficționale menită să sugereze că era într-adevăr posibil să trăiești concomitent la apogeul inteligenței, curajului și sensibilității.
Malraux a sugerat cândva că mare parte din viața sa poate fi citită în termenii dorinței de a-i face pe oameni conștienți de măreția din ei înșiși. Din acest punct de vedere, Condiția umană (1933) și Speranța (1937) au fost adevărate revelații umaniste. Dar tot el a crezut și că adevăratele cauze sunt cele pentru care merită să verși sânge și, spre deosebire de mulți alți literați, a fost el însuși pregătit să-și riște viața spre a-și valida viziunea despre ceea ce poate deveni omul.
A găsit mereu, cum numai el a știut, ocazii de a face astfel de demonstrații publice. În timpul carnagiului civil spaniol și apoi în rezistența anti-nazistă s-a dovedit a fi un lider natural, integru, inteligent, curajos, o inspirație pentru cei din jur. Pasiunea lui activistă pentru potențialul uman nu a scăzut defel după 1958, atunci când și-a lăsat deoparte cariera literară și interesele artistice spre a intra în guvernul lui de Gaulle. Acele maisons de la culture presărate pe tot cuprinsul Franței și născute din inițiativa ministrului Malraux stau mărturie pentru încrederea sa inoxidabilă în nobilele experiențe culturale.
Ca unul din cei care au trăit „dezvrăjirea” la stânga, André Malraux nu a căzut în păcatul unor tovarăși de drum care au început să strige mea culpa ori să-și denunțe vechii amici. Erorile sale, atâtea câte erau, nu se cereau căite. La un banchet moscovit, la ceasul celui mai absurd stalinism, ridicase paharul și-l închinase „marelui om care nu este cu noi, Lev Troțki”.
Pentru cei care înțeleg și respiră secolul XX, Malraux a rămas un viciu secret...