În inima religiilor seculare se află, fără doar și poate, maniheismul. Îl vedem și în cazul marxismului, acolo unde este mult mai puțin elaborat. Este mult mai ușor să faci o analiză a ideologiei naziste, pentru simplul fapt că—așa cum spunea o regretată profesoară de istoria filosofiei, Florica Neagoe, într-o discuție privată pe care o aveam la București la începutul anilor ’70—„naziștii n-au dat niciun mare filosof”. Asta dacă nu acceptăm aberația că Heidegger a fost, filosofic vorbind, un filosof nazist...
Martin Heidegger a fost un gânditor care din motive ce pot fi discutate în fel și chip, la un moment dat, a cochetat regretabil și condamnabil cu național-socialismul. În cazul marxismului, avem de a face cu divinizarea umanității, pe de o parte, dar și, pe de altă parte, cu divizarea umanității în tabere opuse: umanitatea bună și umanitatea rea. Umanitatea rea este destinată practic politic și predestinată conceptual. Un rol important în cartea lui Ernst Nolte despre războiul civil european este citatul liderului bolșevic al organizației din Petrograd, Grigori Zinoviev (avea să fie executat în 1936), care la începutul terorii roșii afirma: „Vom construi socialismul cu orice preț. Vom construi socialismul chiar dacă prețul ar fi să fie exterminați 10 milioane de oameni”.
Cred că Rusia la vremea respectivă avea 100 milioane de oameni. Desigur, Lenin citește această afirmație și este relativ oripilat de treaba respectivă. Dar adaugă „sigur, dar să nu anunțăm”. Problema lui Lenin era să nu devină publică chestiunea cu pricina, restul era acceptabil. În ideologia bolșevică, o parte din umanitate a fost considerată inferioară, perimată, depășită de Istorie. Ea era formată din cei predestinați pieirii, aduși la condiția de vermină, insectă.
Trei elemente explică extraordinarul succes al religiilor seculare: miracolul, mitul și magia. Percepția maniheistă asupra umanității a permis sanctificarea violenței. Violența devine elementul absolut. Manifestul Partidului Comunist impune de fapt cultul violenței, celebrează violența, exaltă și exultă pe marginea violenței. Istoria tuturor societăților omenești este prezentată drept istoria luptei de clasă. Absolut fals din punct de vedere antropologic!
Dar lupta de clasă devine mit politic, iar acestea din urmă nu trebuie să fie adevărate, ele funcționează prin credibilitate, nu prin veracitate. Credibilitatea mitului politic generează capacitatea de a utiliza energii revoluționare și de a-i face pe oameni să iasă în stradă. Primatul eliberării a făcut ca violența, sanctificată ca act eliberator, să fie situată în inima proiectului marxist. Mai târziu, leninismul s-a folosit și a abuzat această filosofie a Aufhebung-ului istoric-revoluționar (concept hegelian).
El a impus primatul partidului-avangardă în condițiile absenței unui proletariat matur într-o Rusie subdezvoltată industrial. Ca gnoză politică, filosofia bolșevică a propus opusul a ceea ce Marx a accentuat în scrierile sale din tinerețe, și anume, dezvoltarea spontană a conștiinței de clasă. Așa cum a arătat Lukács, pentru Marx clasa revoluționară era încarnarea totalității, creându-se astfel premisele pentru a ajunge la adevărul istoric. Pentru Lenin însă, Partidul îndeplinea o astfel de funcție. Această diferențiere a fost punctul de pornire pentru diferențele esențiale dintre marxismul sovietic și cel occidental, de la conflictul dintre Lenin și Rosa Luxemburg, până la sfârșitul secolului trecut...
