Motto: „Ay, Cuba! Era un strigăt de deznădejde și amuzament și resemnată recunoaștere a unei realități cu prea puțin sens. Ay, Cuba! Ce poți să faci? Așa funcționează absurdul! Dar Ay, Cuba! era și o expresie de mândrie: lucrurile sunt lipsite de sens într-un fel anume, cubanez”—Andrei Codrescu
Înțelesul atribuit homosexualității în Cuba a fost pur și simplu opera istoriei. După ani și ani de lupte de gherilă și crescândă susținere populară, Fidel Castro și adepții săi, în special fratele Raúl și Ernesto Che Guevara, au preluat controlul asupra celei mai mari insule din Caraibe la începutul anului 1959.
Mari amatori de José Martí, Simón Bolívar, Karl Marx, Lenin, Jean-Paul Sartre și chiar Freud, fostul dictator de la Havana și ai săi compañeros nu au practicat de la bun început aderența la vreo ideologie anume, dar au ajuns destul de repede la „religia politică” numită comunism.
De atunci încolo, legăturile cu Uniunea Sovietică au devenit din ce în ce mai strânse, iar cu Statele Unite, din ce în ce mai ostile. La început, regimul Castro a avut câteva realizări notabile în domeniul sănătății publice, educației și egalității economice, însă alianța cu URSS din prima parte a anilor ’60 și afirmarea principiilor marxist-leniniste au avut un efect devastator nu doar asupra unor concepte precum cetățenie și naționalitate, ci și asupra sexualității, timpului liber, plăcerii ori dorinței.
Politica sexuală din Uniunea Sovietică și-a lăsat amprenta asupra Cubei revoluționare. După prima etapă postrevoluționară, când, sub Lenin, homosexualitatea a fost decriminalizată, în 1934, din ordinul lui Stalin, aceasta a fost recriminalizată și pedepsită cu până la 5 ani de închisoare. Pentru bolșevici, era vorba de o „crimă” atât împotriva masculinității, cât și a statului. Sau, cum spunea scriitorul cubanez Guillermo Cabrera Infante, o crimă de „lez-autoritate”.
În iunie 1936, Stalin a declarat avortul ilegal în Uniunea Sovietică și a ridicat familia și heterosexualitatea la rang de idealuri ale noii cetățenii sovietice. Prin urmare, îmbrățișând ideologia bolșevică, Fidel Castro a adoptat, de fapt, așa cum a declarat-o în repetate rânduri în timpul vieții, viziunea ei așa-zis mai „revoluționară” și „științifică” asupra sexualității.
Mulți scriitori cubanezi erau conștienți de faptul că revoluția vine la pachet cu un lexic eficace și o morală viguroasă. Susținând că adevărul istoric se află de partea lui, comunismul instituționalizat a pretins că homosexualitatea, alături de capitalism, va dispărea treptat. Desigur, această „dispariție” i se poate părea prea lentă, și ea poate fi mereu asistată, adică „revoluționată” prin intervenție politică (conștientă și concertată).
Cazul lui Reinaldo Arenas (n. 1943/ Cuba–d. 1990/ New York) rămâne în acest context unul foarte interesant, de vreme ce poetul cuban a aparținut unei generații care s-a format după Revoluția lui Castro din 1959 și a provenit, în contrast cu majoritatea scriitorilor locali, dintr-un mediu rural sărac. În datele vremii, Arenas ar fi trebuit să reprezinte Omul Nou cubanez pentru care fusese înfăptuită revoluția și de pe urma căreia ar fi trebuit să aibă numai de câștigat.
Problema lui Arenas, problema Cubei față de minoritățile sexuale datează de dinainte de Revoluție. Moștenirile culturale combinate, africane și hispanice deopotrivă, au produs acolo o societate recunoscută—chiar și după standarde latino-americane—pentru machismul ei. Această inhibare morală a funcționat cel mai puternic tocmai în acele zone rurale precum Holguín, unde se năștea, pe 16 iulie 1943, Reinaldo Arenas.
Avem aici unul din motivele pentru care minoritățile sexuale cubaneze au tins să migreze mereu către capitala Havana, așa cum a făcut Arenas însuși după 1959, căutând să scape din ghearele precarității familiale. Problema este că insulari precum Arenas, care văzuseră Revoluția ca pe o șansă de a se rupe de morala represivă a societății cubaneze tradiționale, au descoperit, în chip tragic, cum noul regim era tocmai garantul impunerii acelor valori pe care ei la abhorau. Cazul lui Arenas a reprezentat o dublă amenințare pentru guvernul revoluționar, pentru că originea lui „sănătoasă” infirma cumva echivalarea oficială a homosexualității cu decadența burgheză a vechiului regim condus de Fulgencio Batista.
Reinaldo Arenas a avut o viață tragică, presărată cu doar câteva momente de succes și fericire. A fost mai întâi hărțuit de regimul Batista, apoi de guvernul revoluționar al lui Castro, în timpul căruia a și fost închis iar manuscrisele i-au fost distruse. A reușit să părăsească insula abia în august 1980, alături de alte mii de refugiați cubanezi, prin portul Mariel, către Miami. Un an mai târziu, s-a mutat la New York, unde a fost apreciat ca unul din cei mai talentați tineri scriitori latino (deși îi apăruse în Cuba o singură carte, în 1967, Cântând din fântână, cu reeditarea interzisă în 1968).
Tot aici, în marele oraș al exilului său, Arenas avea să se sinucidă în dimineața zilei de 7 decembrie 1990, după o îndelungă luptă cu virusul HIV și o meticuloasă planificare: o scrisoare către poliție, elucidând circumstanțele, și o alta către colonia de exilați cubanezi din Miami, îndemnându-i să continue lupta împotriva lui Fidel Castro.
Scriindu-și mare parte din operă în exilul american, Arenas și-a descris în detaliu persecutarea pe motive de orientare sexuală și a observat cum în societatea cubaneză domnește o feroce cultură masculinizată care tinde să suprime alte influențe (în special din zona artei, genurilor și sexualității, pe care le asociază cu feminitatea).
Asemeni altor scriitori marcați de traumă, Arenas a folosit și el o abordare de tip testimonial pentru a mărturisi despre un trecut confiscat. Scriitura lui poartă povara copleșitoare a unor evenimente devastatoare din punct de vedere psihologic. În acest sens, ceea ce-a făcut Reinaldo Arenas a fost să remodeleze memoria culturală a acestor evenimente printr-un accent mai apăsat pe autenticitatea artistului și supraviețuire, prin revizitarea—imaginară și pur emoțională—a unor contexte simptomatice pentru marea traumă cubaneză.