În 1570, Ivan al IV-lea al Rusiei (1530–1584) a acuzat câteva orașe de presupuse legături și acorduri secrete cu regele Poloniei, Sigismund al II-lea August. Temutul țar se gândea la Novgorod și Pskov, foste orașe independente, pe care le anexase bunicul său, Ivan al III-lea cel Mare, în anii ’70 ai veacului XV. În mintea paranoidă a conducătorului rus, aceste centre bogate, inspirate de europenism și extrem de active, se făceau vinovate de pactizare cu dușmanul. În plus, Novgorodul se orânduia după Legea Magdeburg, o formă de drept urban de inspirație central-europeană care își avea originea în cutumele negustorești și era, după toate standardele, opusul a ceea ce reprezenta autocratica Moscovă. O astfel de așezare medievală înfloritoare și liberă era o amenințare la adresa supremației centrului, motivul așa-zis „politic” pentru care, pe data de 2 ianuarie 1570, Ivan s-a năpustit asupra Novgorodului însoțit de o armată de opricinici. A fost una din cele mai devastatoare hecatombe, care i-a atras, de fapt, autorului și supranumele de „cel Groaznic”.
Novgorodul și împrejurimile au fost pur și simplu decimate. Opricinicii au ridicat o palisadă în jurul orașului așa încât locuitorii să nu poată scăpa și au blocat toate bisericile spre a-i împiedica pe eventualii refugiați. Milițiile lui Ivan au prăduit și torturat tot ce le-a ieșit în cale, într-un ianuarie teribil pentru tânărul stat rus. Locuitorii au fost masacrați zile la rând. Râul Volhov care traversează orașul a fost înțesat cu cadavre, străzile au devenit gropi comune, femeile și copiii au rămas neprotejați în calea opricinicilor dezlănțuiți. Bisericile au fost devastate, bunurile orașului furate de agenții țarului, iar localnicii executați pe loc. Splendidul Novgorod nu și-a mai revenit, de fapt, vreodată după acest raid nebunesc...
Opricinina era extensia și expresia cea mai sângeroasă a autorității lui Ivan. În fapt, un Gestapo avant la lettre dispus să execute orbește poruncile monarhului demențial, ai cărui ani de tortură, epurări și violență politică lăsaseră urme adânci în corpul tinerei cetăți numită Rusia. Era o epocă extrem de neprielnică și periculoasă pentru orice boier sau familie nobiliară, dar oamenii de rând cădeau adesea victime nevinovate ale delirului de putere. Secole mai târziu, bolșevicii s-au inspirat din acest stil de guvernare și nu doar că și-au făcut propria poliție secretă similară (Ceka lui Dzerjinski, zis și „Felix de Fier”), dar au echivalat disidența cu trădarea și au folosit în interes genocidar personal cercul vicios al conspirațiilor.
Istoriografia stalinistă a încercat să apere incursiunea sângeroasă a lui Ivan în Novgorod ca pe un efort de protejare a noului stat centralizat de uneltirile (a se citi opoziția) boierilor. Tot Stalin i-a permis lui Serghei Eisenstein (1898–1948) să construiască o narațiune cinematografică „admisibilă” care lega perfidia boierilor de trădarea clericilor. Între 1942–1948, cunoscutul regizor sovietic a lucrat la trilogia Ivan cel Groaznic, dar a murit înainte de a finaliza a treia parte. Filmicul Ivan al lui Eisenstein nu atinge însă pragul de nebunie pe care l-a consemnat istoria, deși regizorul îi permite intensitatea și excesul melodramatic corespunzătoare. Morala este că la Kremlin n-a fost luată vreodată în calcul, ca narațiune explicativă, sminteala lui Ivan cel Groaznic. A-l considera pe Ivan dement ar fi însemnat pentru bolșevici recunoașterea naturii adevărate a violenței de stat care a stat la baza mitului Opricininei.
Potrivit scenariului lui Eisenstein, după ce ordonă anihilarea Novgorodului, Ivan se prăbușește la picioarele unei fresce stilizate înfățișând Judecata de Apoi și, în plin paroxism al remușcărilor, îl imploră pe Dumnezeu să-l ierte pentru răzbunarea sângeroasă, fără însă a mărturisi în vreun fel păcatul efectiv. Nimic din tot acest spirit pravoslavnic nu-l împiedică pe personajul istoric al lui Eisenstein să încerce constant să raționalizeze crimele în masă și teroarea de stat. Corespondențele în gândirea bolșevică sunt evidente și abrupte. Mama țarului, Elena Glinskaia, murise în 1538, pe când Ivan avea doar opt ani, în urma a ceea ce mulți presupun a fi fost o otrăvire. Moartea ei, în viziunea lui Eisenstein și implicit a partidului, ar fi fost evenimentul declanșator al dorinței de răzbunare a viitorului țar împotriva boierilor. Serghei Eisenstein vrea să credem că otrăvirea mamei reprezintă atât vulnerabilitatea țarului, cât și răspunsul său determinat la ceea ce la opt ani părea o lipsă de putere și de apărare. În empireul bolșevic, răzbunarea devine o virtute. Ivan cel Groaznic ar fi fost, în această viziune, un personaj ambivalent, capabil deopotrivă de crimă și remușcare, un conducător care respecta și transgresa granițele autorității legitime în funcție de oportunități politice considerate esențiale. Pe scurt, în versiunea filmică, tiranul este măcinat de conflicte interioare iar setea lui de sânge este contrabalansată prin calități umane.
Chiar așa stând lucrurile - și luând în calcul presiunea comisarilor ideologici ai epocii sale, ba chiar a lui Stalin însuși care a criticat în avanpremieră partea a doua a trilogiei pentru că ar înfățișa un Ivan prea dubitativ, prea hamletian -, Eisenstein a părut să înțeleagă foarte bine forțele culturale sau istorice ale procesului de fabricare a miturilor, pentru că a produs unul din cele mai persuasive mituri fondatoare ale Uniunii Sovietice. Odată cu el, miticul Ivan devine pur și simplu unul uman. Sângele Novgorodului scurs în urmă cu aproape patru sute cincizeci de ani, era explicat astfel de către regizor: „Nu este în intenția mea să-l reabilitez sau să-l transform pe Ivan cel Groaznic în Ivan cel Dulce. ...Scopul fundamental al filmului a fost să arate un Ivan angrenat în toate activitățile sale și în lupta lui pentru Țaratul rus. Și ar trebui spus de la bun început că această activitate și această luptă au fost colosale și sângeroase. Dar nu intenționez să șterg vreo picătură de sânge din viața lui Ivan cel Groaznic. Nu să-l acopăr, ci să-l explic” (Serghei Eisenstein, Ivan the Terrible: A Film about the Sixteenth-Century Russian Renaissance, 1942).
Prădarea Novgorodului a fost așadar momentul central dintr-un imens raid punitiv purtat de Ivan cel Groaznic și teribila sa Opricinină („Copiii întunericului”, cum îi numea Andrei Mihailovici Kurbski, prieten intim al țarului și apoi unul din opozanții săi cei mai înverșunați) în ianuarie și februarie 1570. Incidentul a fost criticat în literatură ca unul din cele mai atroce acte ale controversatei sale domnii. Zeci de mii de novgorodeni au fost măcelăriți într-o urgie de-o săptămână din pricina suspiciunii nefondate a lui Ivan că Arhiepiscopul de Novgorod ar fi plasat orașul sub protectorat polono-lituanian („Republica celor două națiuni”, 1569–1795).
Albert Schlichting, un interpret german aflat în slujba medicului belgian care se îngrijea de sănătatea țarului, a avut acces la cercurile puterii de secol XVI și a oferit prima evaluare scrisă (1571) a masacrului de la Novgorod. Motivația pe care o găsea atacului devastator al lui Ivan cel Groaznic era setea de sânge. Într-un fel, această declarație a lui Schlichting a fixat tonul pe care se va discuta mai apoi, în literatură, despre traumaticul episod. Aflăm, de pildă, că spre a se asigura de faptul că operațiunea va rămâne secretă, Ivan a izolat principala cale de acces spre oraș, blocând-o cu șase sute de călărași. Toți au avut ordin să ucidă orice ar fi mișcat. Așadar, locuitorii din Novgorod au fost luați complet prin surprindere atunci când armata țarului s-a năpustit asupra lor. Același Schlichting ne povestește cum țarul și fiul său i-au strâns pe nobili și marii comercianți ai orașului în țarcuri și i-au străpuns personal cu sulițele și lăncile până când s-au prăbușit, epuizați de efort. Femeile și copiii au fost forțați să se înghesuie pe gheața râului Volhov, în vreme ce opricinicii lui Ivan au tăiat pojghița din jurul lor și au privit cum oamenii se scufundă sub propria greutate și pier înghițiți de ape. Nobilii au fost exterminați până la unul. Novgorodul avea pe atunci o sută șaptezeci de mănăstiri, țarul le-a jefuit și distrus pe toate, măcelărind toți preoții și călugării.
Masacrul din Novgorod reprezintă o pagină rușinoasă de istorie în analele Europei, per ansamblu. Circa 60.000 de oameni, după toate datele, au fost uciși cu bestialitate din ordinele unui monarh demonic și sângeros. Există o pictură celebră din 1911 a lui Apollinari Vasnețov (1856–1933) care înfățișează oameni încercând să fugă din calea opricinicilor, garda pretoriană a regimului opresiv al lui Ivan al IV-lea. Vorbim, la rigoare, despre nașterea unui cult al terorii care s-a întins de la Ivan cel Groaznic și până la Vladimir Putin, în zilele noastre, președintele autoritar care nu se sfiește să rescrie istoria Rusiei în direcția violenței de stat și a acțiunii politice liberticide...