Contrar unor păreri înrădăcinate adânc, Evul Mediu (precedat, de regulă, de adjectivul „Întunecatul”) a constituit o perioadă germinativă formidabilă pentru gândirea & creativitatea europeană, de-ar fi să amintesc marile polemici cu bătaie lungă care au animat spiritele încă de pe la 1150. Una dintre ele, de la mijlocul secolului al XII-lea – despre natura culorii: materie sau lumină? – se va dovedi hotărâtoare pentru arta vitraliilor şi nu numai, după cum demonstrează marele istoric francez Michel Pastoureau în studiul Regele ucis de-un porc. O moarte infamă la originea emblemelor Franţei, în traducerea subsemnatului, în curs de apariţie la Editura Cartier, din care vă propun o secvenţă.
* * * * * * * * * *
Ludovic al VII-lea nu-i singurul care manifestă o pietate neţărmurită. Alături de el, alte două personaje, numărându-se printre actorii importanţi ai acestei cărţi, dau dovadă de o devoţiune marială cel puţin la fel de intensă, dar foarte diferită: abatele Suger şi Sfântul Bernard.
Primul îi acordă mamei lui Hristos un loc în continuă creştere în biserica sa abaţială de la Saint-Denis, mai întâi reamenajată, apoi în mare parte reconstruită, începând cu anii 1130-1140. El îi consacră o capelă aparte, cu un vitraliu prezentând diferite scene din viaţa ei, şi – mărturie excepţională – el însuşi este reprezentat la picioarele Fecioarei de Buna Vestire, prosternat şi ţinând toiagul său abaţial. Doar acest vitraliu celebru, datând din anii 1142-1144, dar refăcut şi deplasat de mai multe ori, subliniază legătura foarte puternică care îl uneşte pe abatele de Saint-Denis cu Maica Domnului. Îi răspunde, câţiva ani mai târziu, un alt vitraliu, astăzi dat dispărut, pe care Suger îl oferă Catedralei Notre-Dame din Paris şi care reprezintă Încoronarea Fecioarei. Este pentru prima oară când această scenă e pictată pe sticlă, şi anume abatele de Saint-Denis a fost iniţiatorul acesteia. Altminteri, marele Émile Mâle considera, nu fără temei, că anume Suger a inventat această temă nouă a iconografiei mariale promisă unei posterităţi numeroase.
Fervoarea marială a lui Suger este, aşadar, incontestabilă, chiar dacă nu în totalitate dezinteresată. Atunci când reconstruieşte biserica sa abaţială şi cheltuieşte atât de mulţi bani pentru a o înfrumuseţa, Suger urmăreşte cel puţin două scopuri. Pe de-o parte, să facă din acest sanctuar cel mai frumos templu din creştinătatea romanică, un fel de Ierusalim ceresc coborât pe pământ, unde, ca în descrierea din Apocalipsă, abundă pietrele cele mai preţioase, aurul cel mai strălucitor, culorile cele mai somptuoase (Apocalipsa, 21, 9-27). Pentru Suger, aurul este lumină, culoarea este lumină, Dumnezeu este lumină: a extinde într-un templu partea aurului şi a culorii înseamnă a extinde partea divinităţii, a risipi tenebrele, a-i aduce laude lui Dumnezeu. Numeroşi prelaţi gândesc ca el în această primă jumătate a secolului al XII-lea. Dar Suger are în minte şi un alt scop, mai puţin exemplar: să facă din biserica sa abaţială locul ungerii la domnie a regilor, în locul catedralei din Reims. Saint-Denis păstrează în tezaurul său preţioasele însemne regale, care joacă un rol esenţial în ritualul ungerii la domnie. Altminteri, biserica abaţială găzduieşte necropola regală, unde au fost înhumaţi cei doi ultimi regi ai Franţei, Ludovic al VI-lea şi fiul său, nefericitul Filip. De ce să se continue ungerea la domnie la catedrala din Reims? De ce să se facă acest drum lung? La Saint-Denis, aproape de Paris, se află tot ce trebuie pentru a unge la domnie şi a onora regii. Singura care lipseşte e sfânta ampulă, păstrată în abația Saint-Rémi din Reims. Dar, se întreabă Suger, nu ar fi cazul ca şi călugării de la Saint-Rémi din Reims să facă o călătorie până la Saint-Denis?
În acest proiect puţin cam megaloman, Sfânta Fecioară joacă un rol strategic important. Abatele Suger îşi dă bine seama că fervoarea pe care ea o suscită e mult mai importantă decât cea pe care o stârnesc relicvele patronului abaţiei: Sfântul Dionisie, primul episcop al Parisului mai mult sau mai puţin legendar, care ar fi murit cu moarte de martir pe colina Montmartre şi care, după ce că a fost decapitat, a mers în mod miraculos cu capul său în mâini până la locul de îngropăciune. Sigur, Sfântul Dionisie este – alături de Sfântul Martin şi Sfânta Genovera – unul dintre sfinţii patroni tradiţionali ai regatului Franţei, dar, în acei ani 1140, niciunul dintre aceştia trei nu poate rivaliza cu Fecioara Maria. Aceasta trebuie onorată anume la Saint-Denis, şi nu doar prin intermediul cultului, dar şi prin artă şi imagini.
Concepţiile artistice şi religioase ale Sfântului Bernard sunt foarte diferite. Pentru el, aurul şi culorile nu sunt câtuşi de puţin lumină, ci materii – abjecte, zadarnice, opace, care jenează relaţia călugărilor şi credincioşilor cu Dumnezeu. Trebuie alungate din sfântul locaș. Sfântul Bernard simte o adevărată repulsie pentru lux, care, în opinia sa, nu are ce căuta în casa Domnului şi nici în viaţa călugărilor. El respinge mai cu seamă tot ce ţine de policromie (varietas colorum), cum ar fi vitraliile multicolore, orfevrăria şi pietrele strălucitoare, manuscrisele bogat miniate, toate aceste lucruri impure, dar omniprezente la Saint-Denis şi în marile biserici cluniacenze. Nimic din toate acestea nu trebuie să pătrundă la Cîteaux, nici la Clairvaux, nici în oricare altă abaţie cisterciană. Sfântul Bernard detestă în mod special tot ce scânteiază, tot ce străluceşte: aurul apare în ochii lui ca ceva abominabil. Contrar abatelui Suger, el caută nu lumina, ci puritatea.
În acest sens, el are relaţii privilegiate cu Sfânta Fecioară. Ea este pentru el modelul absolut al purităţii, un soi de crin imaculat pe care-l celebrează în mai multe predici, în special în cele pe care le rosteşte cu ocazia marilor sărbători mariale şi a celor, remarcabile, dedicate Cântării Cântărilor. Sigur, nu este primul care o compară pe Maria cu un crin şi care o asimilează „miresei” din Cântarea Cântărilor. Alţi autori au făcut-o înaintea lui, în mod special, cu câteva decenii mai devreme, marele Anselm de Canterbury, extraordinarul teolog şi zelator necondiţionat al Fecioarei. Dar anume Sfântul Bernard este cel care, recurgând în mod constant la metafora florală, subliniază cu un plus de ardoare puritatea marială. Maria este imaculată, Maria este un crin. Ori de câte ori vine vorba despre această floare albă, pură, somptuoasă şi mirositoare, abatele de la Clairvaux este inepuizabil. Două dintre predicile sale despre Cântării Cântărilor îi sunt consacrate în mod special.
Pentru Sfântul Bernard, puritatea Mariei se traduce, înainte de toate, prin virginitatea sa. Contrar unora dintre contemporanii săi, el nu crede că mama lui Hristos ar fi conceput în afara păcatului originar (o atare idee nu va deveni dogmă oficială a Bisericii romane decât în secolul al XIX-lea), dar el consideră că viaţa ei terestră s-a derulat fără pată şi că maternitatea ei a fost una „virginală”. Maria este fecioară înainte de naşterea lui Iisus, ea rămâne în mod miraculos virgină în timpul naşterii şi va rămâne aşa şi după naşterea Fiului său. Această idee a unei triple virginităţi, care ulterior va fi reluată adeseori de către alţi teologi, e simbolizată pentru Sfântul Bernard de cele trei petale ale florii de crin.
O legendă tardivă, care nu pare să fie anterioară secolului al XV-lea, subliniază legătura privilegiată dintre Sfântul Bernard şi Fecioara Maria. Fecioara i-ar fi apărut puţin înainte de moarte şi, scoţându-şi sânul, l-ar fi binecuvântat stropindu-l cu câteva picături de lapte. O altă legendă, și mai recentă, povesteşte cum Sfântul Bernard contempla într-o zi imaginea Fecioarei – tocmai el, care nu punea mare preţ pe imagini! – şi cum a salutat-o cu un respectuos Ave Maria, şi tot atunci a auzit-o pe Fecioară răspunzându-i: Ave Bernardus.
Veneraţia Sfântului Bernard pentru Sfânta Fecioară este, aşadar, imensă, astfel încât unul dintre biografii săi îl va numi, la circa douăzeci de ani de la moartea sa, drept „capelanul Fecioarei”. Maria este în ochii săi mediatoarea privilegiată între cer şi pământ. Ea intervine pe lângă Fiul său pentru toţi oamenii, inclusiv cei care au săvârşit cele mai mari păcate. La limită, Fecioara îl poate achita pe diavolul în persoană, într-atât de mari sunt bunătatea sa, blândeţea sa, forţa sa de convingere. Cu accente elocvente, Sfântul Bernard proclamă: „Din partea Mariei, care este toată suavitate, nu ne temem de nimic. Tuturor le deschide braţele milei sale. Ea este apeductul care le distribuie oamenilor izvorul vieţii, adică graţia divină”. Altminteri, oare Fiul ar putea să-i refuze ceva mamei sale? Iată de ce trebuie lăudată Fecioara în toate circumstanţele, iată de ce trebuie să se facă apel la bunăvoinţa şi protecţia sa. Ceea ce face, începând cu secolul al XII-lea, Ordinul cistercian, ale cărui biserici sunt plasate, cu toatele, sub titulatura Notre-Dame.