În Republica Moldova este astăzi zi de doliu în memoria victimelor deportărilor staliniste. Pe 6 iulie 1949 – cu 69 de ani în urmă – din fosta Basarabie au fost deportați peste 35 de mii de oameni. Istoricii spun însă că cifra reală a victimelor ar fi cu mult mai mare. La monumentul deportărilor regimului comunist, monument aflat în scuarul gării Chișinău, corespondenta Europei Libere a discutat cu foști deportați și rudele acestora. I-au vorbit despre acele timpuri prin prisma propriilor experiențe.
Amintirea plecării forțate și a trenurilor marfare care i-au dus în Siberia îi răscolește și azi pe supraviețuitorii deportărilor. Pe cei care au venit azi la monumentul deportaților din scuarul gării din capitală îi leagă însă nu doar tragismul acestei file din istorie, ci și momentele de izbândă, apropiere și credință pe care le-au trăit împreună în Siberia. Bunăoară, octogenara Feodosia Ceban, care a fost 7 ani în deportare, vine anual la miting și pentru a se reîntâlni cu vecinii de acolo. În Siberia moldovenii se țineau aproape unul de altul, era ca într-o familie, însă majoritatea sperau să revină la baștină, spune ea:
„Când am ajuns în satul meu, de unde sunt eu, de la Rezina, satul Sârcova, primul lucrul pe care l-am făcut, am căzut în genunchi și am pupat pământul. Că doar nouă ne-au spus că ne duc pe veci. Acum, tineretul trebuie să-și știe rădăcinile. Eu sunt bunică, am și strănepoți, și le-am spus să fie cinstiți, că așa pe noi ne-au învățat și așa am fost, să nu fie tâlhari, cum fură acum miliarde și milioane.”
Pe cei care i-am întâlnit azi îi leagă și pierderea unor membri ai familiei, acolo, în Siberia, lupta pentru a-și demonstra nevinovăția în fața regimului stalinist și revenirea acasă, unde nu-i aștepta nimeni și nimic.
Puși în situația să-și reclădească viața, mulți din deportați au sperat totuși că vor reuși să-și redobândească proprietățile. Unii au reușit parțial, alții deloc. Astăzi, mulți din cei cu care am stat de vorbă, trecuți de 80 de ani, nu-și mai doresc compensare materială, vor doar ca memoria deportărilor să nu se piardă. Atitudinea autorităților față de manifestările de comemorare este și ea grăitoare, crede Ion Cucu, care a pierdut în Siberia o parte din familie.
Dacă observați atent, noi încetișor pierdem speranța în ziua de mâine. Aceștia care ne conduc astăzi s-au îndepărtat de oamenii care muncesc și trăiesc aici, ei trăiesc cu viața lor, dar noi ne chinuim cu viața noastră...
„Uitați-vă, eu vin întotdeauna, de ce nu vine conducerea Republicii Moldova să onoreze și ei cinstea față de oamenii aceea care au fost nimiciți, să zică: „Măi oameni buni, să nu se mai repete lucrul acesta”. Dacă observați atent, noi încetișor pierdem speranța în ziua de mâine. Aceștia care ne conduc astăzi s-au îndepărtat de oamenii care muncesc și trăiesc aici, ei trăiesc cu viața lor, dar noi ne chinuim cu viața noastră.”
În paralel cu mitingul de la Monumentul deportărilor, premierul Pavel Filip primea la guvern un grup de supraviețuitori și rude ale acestora. El le-a promis tratamente de reabilitare, examinări medicale gratuite, reduceri la biletele de sanatoriu și majorarea alocațiilor lunare de la 100 la 500 de lei.
Acum o lună, guvernanţii anunțau și despre majorarea indemnizațiilor unice anuale, lucru despre care unii oameni au vorbit fără prea multă exaltare, deoarece e an electoral.
Despre deportări s-a vorbit azi și prin prisma mărturiilor celor care au rămas și și-au construit viața acolo, în Siberia. De patru ani, istorici, jurnaliști și cineaști, parte a proiectului „Expedițiile Memoriei”, pornesc în căutarea supraviețuitorilor și a membrilor familiilor lor. Violeta Gorgos, cea care a regizat documentarul din acest an vorbește despre o diferență de percepții:
„Acolo sunt descendenții oamenilor care au fost deportați, sau chiar și cei care n-au revenit acasă, dar au decis să rămână acolo. Ei și-au construit acolo viața și în măsura în care ai familie, copii, trăiești o viață acolo, pentru tine cumva se estompează durerea. Haideți să fim conștienți că acolo oamenii sunt niște produse ale ideologiei rusești, ei nu știu prea multe lucruri, ei nu știu istoria, ei au doar niște repere raportate la familia lor.”
„Expedițiile memoriei” au ajuns până acum în Siberia, Kazahstan, Irkutsk și ținutul Krasnoiarsk. Dacă în aceste regiuni nu se vorbește despre contextul politic și istoric al deportărilor, victimele de aici poartă și acum încă lupta unor lămuriri, de ce au fost etichetați de sovietici „drept duşmani ai poporului”, informație pe care tind să o transmită fără retușări nepoților și tuturor celor interesați de acele vremuri.
