La Chișinău au fost comemorate astăzi victimele primului val de deportări staliniste din 1941. Ceremonia principală a avut loc la monumentul „Trenul durerii” din Scuarul Gării, unde au depus flori membrii guvernului în frunte cu premierul Pavel Filip și spicherul parlamentului, Andrian Candu. Aniversarea a prilejuit și încercări de evaluare a felului cum au fost despăgubiți moldovenii care au supraviețuit deportărilor staliniste.
Mai mulţi experţi susţin că reabilitarea victimelor deportărilor organizate de regimul totalitar comunist rămâne doar un deziderat despre care autoritățile îşi amintesc odată – cel mult de două ori pe an, atunci când au loc evenimente de comemorate. Deşi, la modul teoretic, supravieţuitorii deportărilor sau urmaşii lor pot cere compensații pentru proprietățile naționalizate de URSS, prea puţini ajung să-şi revendice acest drept. Una dintre cauze e că acești oameni ar trece printr-un nou calvar, de data aceasta unul birocratic.
Pavel Boian din Carahasani, raionul Ştefan Vodă, are aproape 80 de ani. A fost deportat împreună cu părinţii şi cele patru surori în regiunea Kurgan. El spune că familia lui nu a primit nicio despăgubire pentru bunurile confiscate de puterea sovietică. La începutul anilor 90 ai secolului trecut a beneficiat de scutiri de impozite şi tarife la servicii reduse, până în anul 2001 când au venit la guvernare comuniştii. În ultimii ani primește o compensație lunară de 100 de lei (sau aproape cinci dolari).
„Trei clase terminasem. La 2.00 de noaptea au venit cu soldaţi cu puşti. Ne-au luat şi ne-au suit în maşină şi tiva. În Căuşeni ne-au ţinut acolo pe o vale vreo câteva zile şi pe urmă două săptămâni au mers cu trenul. Zi şi noapte lucram. Când am venit în Moldova nu ne-au dat nimic. Aici ne dădeau toţi cu piciorul. Am cumpărat un bordei”.
Europa Liberă: Aţi primit compensaţie pentru casa pe care v-au luat-o, ce avere aveaţi?
„N-am primit nimic, nicio compensaţie nimic”.
Legea privind reabilitarea victimelor represiunilor politice din 1992 prevede, pe lângă repunerea în drepturile politice, sociale şi civile a celor care au avut de suferit, retrocedarea proprietăților ori compensarea lor. O parte din victime a primit compensații în zorii tranziţiei, când rubla se devaloriza de la o zi la alta. Mulţi ani acest proces a fost stopat, fiind reluat abia în 2010. De atunci, zeci de persoane au solicitat şi primit compensații prin intermediul comisiilor raionale.
Bunăoară, la Străşeni, ultima persoană în cazul căreia s-a dispus această plată a primit banii luna trecută, şi atunci instanța a dat verdict favorabil victimei, spune juristul consiliului raional, Ion Malic. În general, zice funcționarul, tot mai puţine dosare sunt depuse:
„La moment, nu avem aşa dosare şi dosarele care vin trebuie să îndeplinească un şir de condiţii: să ateste un act de reabilitare prin care se arată că a fost deportat, mai este documentul care indică bunurile care au fost confiscate şi dovezile acestora. Este foarte greu de găsit documente care ar indica dacă acele bunuri au fost confiscate, în ce perioadă, durează. Poate să dureze şi jumătate de an pregătirea dosarului”.
Un alt motiv pentru care multe victime ale deportărilor nu cer despăgubiri este faptul că oamenii nu au bani să angajeze un avocat, mai admite Ion Malic, juristul Consiliului Raional Străşeni. Aceste compensaţii, mai spune el, nu acoperă despăgubirile morale şi materiale, ci este „doar un mic ajutor”.
Avocatul Alexandru Postică, de la Asociaţia Promo-Lex, a avut toţi buneii deportaţi. De mai mulţi ani oferă asistenţă juridică victimelor deportărilor. Pentru a reabilita memoria celor prăpădiţi în Siberia a deschis un muzeu în aer liber la Mereni, Anenii Noi. El afirmă că în general este un act de injustiţie faţă de aceşti oameni. Multe victime, de la sate în special, au renunţat să-şi revendice compensațiile, deoarece ar opține o sumă mai mică decât costul unui proces de judecată, - ce implică asistență juridică, diferite expertize şi extrase de la organul cadastral - , adaugă Alexandru Postică.
Marș de comemorare a victimelor deportărilor din 1941
„Aceste persoane trebuie să demonstreze ceva care, practic, uneori este imposibil să documentezi, fiindcă dosarele de deportare au fost incomplete – cunoaştem foarte bine că în timpul confiscării averii doar o mică parte din cei deportaţi, să-i spunem aşa, au beneficiat de acel lux ca să-i fie documentată averea pe care o deţinea. Cunoaştem foarte bine, şi mai muţi istorici o confirmă, că dosarele au dispărut între timp pentru unii deportaţi sau file din dosare”.
Legislația moldovenească nu prevede recuperarea prejudiciului moral şi exclude practic retrocedările. Prin urmare, singura alinare a urmaşilor celor deportaţi, concluzionează Alexandru Postică, e că la un moment dat vor afla numele călăilor, iar regimul care le-a mutilat vieţile va fi condamnat la nivelul întregii societăţi, măcar şi după mai bine de şapte decenii de la acele evenimente.
