Discuția asupra transformării comuniste a Europei Centrale și de Est trebuie să țină cont de faptul că documentele care există până acum nu dovedesc elaborarea unui plan unic de stalinizare a acestei regiuni. Ar fi eronat să ne imaginăm că într-o seară, la Kremlin, Stalin și acoliții săi au prescris o cale unică de transformare a acestor țări conform modelului „primei patrii a muncitorilor”. Ar fi greșit, totuși, să ignorăm faptul că acest obiectiv a fost pentru Stalin une idée fixe încă de la sfârșitul anilor ’30. Obsesia „cordonului sanitar” este evidentă pentru orice cititor al jurnalului lui Gheorghi Dimitrov.
Un exemplu grăitor este apriga controversă dintre Dimitrov și Rákosi asupra viitorului Transilvaniei. La acea vreme, Dimitrov, adoptând o poziție asemănătoare cu cea a Rosei Luxemburg în cazul Poloniei, nu reușea să înțeleagă poziția colegului său maghiar: „Veți fi amândouă țări socialiste, de ce îți pasă cui aparține Transilvania?”. Charles Gati, în excelentul său volum Hungary and the Soviet Bloc, folosindu-se de arhivele comuniste din Ungaria și Uniunea Sovietică deschise în momentul apariției cărții, amintește de întâlnirea dintre Dimitrov, Suslov, Rákosi și alți membri ai primului eșalon din conducerea partidului comunist maghiar. Tema principală a acestei întâlniri și a interacțiunii dintre acești lideri la sfârșitul anilor ’40 a fost modalitatea prin care Ungaria urma să devină o țară socialistă.
Problematizarea științifică a acestui subiect trebuie să ia în discuție și un element care chiar și acum produce puternice reacții în țările Europei Centrale și de Est—anume, rolul și semnificația conferinței de la Ialta. O importantă lectură pe acest subiect rămâne dezbaterea găzduită de paginile New York Review of Books, în care au fost implicați, în primul rând, Leszek Kołakowski și Theodore Draper, cu contribuții și din partea unor autori precum Frank Roberts, Antony Polonsky și Alfred J. Rieber. Pe lângă intervenții specifice asupra cazului polonez, unele observații, în speciale cele ale lui Draper și Kołakowski, sunt și azi semnificative pentru înțelegerea Ialtei și a cumulului de evenimente care au dus la sovietizarea Poloniei, și, în general, a Europei Centrale și de Est.
Pentru a însuma punctele cele mai importante ale intervențiilor lui Kołakowski și Draper, Ialta poate fi considerată indicatorul simbolic al unei schimbări radicale de regim în regiune, fără ca realitatea extinderii hegemoniei sovietice să însemne dispariția acestor state. Ialta nu a fost în sine o trădare (sellout), ea reflectând pur și simplu realitatea geopolitică rezultată în urma frontului celui de-Al Doilea Război Mondial. Mai importante din punctul de vedere al „legitimizării” zonelor de influență au fost conferințele de la Teheran, Londra, și Moscova. Ceea ce unii dintre cei implicați în seminarul de la All Souls College (pe care textele din NYRB erau bazate) au ignorat este ceea ce a accentuat Kołakowski. Anume, faptul că Ialta a fost percepută de popoarele din zonă drept the point of no return, momentul oficial de renunțare fără luptă la această parte a Europei. Astfel, Ialta a devenit sinonimă cu percepția retroactivă a planului concertat de preluare a puterii de către comuniști.
Rămâne valabilă, cu o semnificativă clarificare însă, și observația de la acea vreme a lui Alfred J. Rieber: „La fel ca în cazul dezmembrărilor succesive ale Poloniei din secolul XVIII, marile puteri au jucat un rol important în rezultatul final [Polonia de după 1945]. Dar, încă o dată, polonezii au fost principalii responsabili pentru propria lor soartă”. În pofida unilateralității afirmației sale de atunci, Alfred Rieber atingea un punct important: evoluția țărilor din Europa Centrală și de Est începând cu a doua jumătate a anilor ’30, îndepărtarea lor de modelul democratic liberal, le-a vulnerabilizat (împreună cu trauma pierderilor din perioada conflagrației mondiale) în confruntarea de după 1945 cu ofensiva comunistă.
