Linkuri accesibilitate

Mentalitatea comunistului român interbelic


A înțelege mentalitatea comuniștilor români interbelici necesită pătrunderea configurației politice și a valorilor morale ale elitei leniniste originare a PCR. Activiști precum Imre Aladar (Pavel Corneliu), Ecaterina Arbore, Alexandru Buican-Arnoldi, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Elek Köblös, David Fabian, Elena Filipovici, Ștefan Foriș, Nicolae (Miklós) Goldberger, Vasile Luca, Gelber Moscovici-Bădulescu, Vanda Nicolschi (Seila Averbuch), Lucrețiu Pătrășcanu, Ana și Marcel Pauker, Eugen Rozvan, Boris Ștefanov, Timotei Marin și alții au aparținut aceleiași familii spirituale.

Toți aceștia s-au comportat ca niște somnambuli politici, posedați de convingerea cvasi-religioasă că Uniunea Sovietică întruchipa visul sacru de justiție socială și libertate al umanității. Memoriile lui Arthur Koestler și grozava trilogie despre Comintern a lui Manès Sperber au surprins perfect pasiunea implicată în acest angajament de tip fanatic. Mulți dintre ei îl cunoscuseră personal pe Lenin și alții chiar îl venerau pe Stalin pentru că se identificau personal cu Revoluția bolșevică. Pentru ei, la fel ca pentru Georg Lukács, Louis Aragon, Bertolt Brecht și Ernst Bloch, socialismul „obiectiv” trebuia să fie stalinist și era necesar să lase deoparte orice dubii sentimentale mic-burgheze.

În multe privințe, aceștia erau comparabili cu vechea gardă a comuniștilor polonezi, Wera Kostrzewa, Adolf Warski (Warszawski), Julian Leński (Leszczyński) și mulți alții, uciși în Uniunea Sovietică, țara pe care o adulaseră cu atâta pasiune. Utopismul social justifica orice sacrificiu în numele mileniului ce va să vie. Unii dintre ei fuseseră apropiați de Aleksandr Zinoviev, alții de Nikolai Buharin, și, până în 1930, ar fi putut cu siguranță observa problematicile, chiar îngrozitoarele trăsături ale stalinismului.

Mentorul lor, Cristian Rakovski, scrisese o convingătoare critică a socialismului birocratic în 1928, în timpul exilului său în Astrahan, pe care oameni precum Luximin (Marcel Pauker) sau Fabian o citiseră fără îndoială. „Am nutrit speranța că această conducere a partidului va crea un nou aparat, cu adevărat al proletarilor și țăranilor, un nou sindicat proletar și o moralitate a vieții cotidiene”, scria Rakovski. Însă „trebuie să realizăm deschis, clar și cu o voce înaltă și inteligibilă: aparatul partidului nu a îndeplinit această sarcină. A demonstrat, în această dublă sarcină a prezervării și educării, o incompetență crasă; a devenit falimentar; este insolvent”.

Ce-ar fi putut face însă acești refugiați est-europeni prinși în ghearele imperiului NKVD? Mai mult, spre deosebire de Rakovski, ei trecuseră și prin ascensiunea mișcărilor dictatoriale în țările de origine și nu puteau separa lupta împotriva fascismului de apărarea URSS (indiferent de Stalin). Oricare ar fi fost dubiile lor, acestea au fost rapid înlăturate de venirea la putere a lui Adolf Hitler în ianuarie 1933 și persecutarea comuniștilor.

N-au existat eretici adevărați în PCR: obediența și solidaritatea cu Moscova defineau comportamentul revoluționar „adecvat”. Până și un teoretician precum David Fabian (Finkelstein), născut în 1895 și educat în tradiția marxistă occidentală, nu a mers—în analizele sale asupra mesajului revoluționar rus și asupra sarcinii proletariatelor român și internațional—dincolo de leninismul convențional de tip liturgic. În fapt, el a devenit unul din cei mai ardenți propovăduitori ai unei linii maximaliste, pro-bolșevice.

În 1919, scriindu-i prietenului său politic Ilie Moscovici, Fabian își aducea aminte cu mândrie de momentul „fervorii revoluționare”, când el și tovarășii săi își făcuseră publice fermele angajamente bolșevice. În ianuarie 1925, în timp ce se aflau închiși la Jilava, Fabian, Sașa Gherea și Luximin erau principalii instigatori ai unei greve a foamei, pe care chiar au adoptat-o ei înșiși, încercând să obțină eliberarea tuturor deținuților politici. Nu era defel un protest efemer; așa cum au scris în epocă, „era o grevă a rezistenței de durată, asemeni Jocurilor Olimpice la care fiecare țară își trimite cei mai buni atleți”.

Numai că în loc să ducă la eliberarea deținuților politici, greva lor a ucis o parte din elita partidului. Asociate în special cu Marcel Pauker, aceste greve ale foamei aveau să fie numite „aventuroase, iresponsabile și suicidare” în documentele de partid, inclusiv în cele emanate în urma Plenarei din noiembrie-decembrie 1961, organizată de Gheorghiu-Dej spre a rescrie istoria partidului...

Vezi comentarii (1)

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG