Linkuri accesibilitate

Mia COUTO. Confesiunile leoaicei


„Războiul explica tragedia din Kulumani. Leii nu veneau din pădure. Ei se născuseră din ultimul conflict armat. (…) oamenii deveneau animale şi animalele deveneau oameni”, afirmă – prin gura personajului său, vânătorul Arcanjo Baleiro – mozambicanul Mia Couto (n. 1955), în Confesiunile leoaicei, Polirom, 2017, „o parabolă a cruzimii umane şi a consecinţelor acesteia” (The Boston Globe), roman finalist la Man Booker International Prize.

Moldova, Mia Couto, Galaicu Paun blog
Moldova, Mia Couto, Galaicu Paun blog

O vrajă pune stăpânire, pe oricine deschide cartea, de la primele pagini – şi asta deoarece Mia Couto povesteşte de parcă ar face farmece, mizând nu atât pe latura exotică a naraţiunii, cât pe scriitură. De pildă, ca să prezinte situaţia femeilor în societatea patriarhal-tribală, o introduce pe Hanifa Assulua prin fraza: „Femeia nu răspunse. A prefera nu era un verb făcut pentru ea. Cine n-a învăţat niciodată să vrea cum ar putea să prefere”. Aceleaşi fraze aproape aforistice se întorc în tot atâtea linii de forţă ale tramei, de la constatarea unchiului fetei: „Problema nu e la tine, nepoata mea. Problema e în casa asta, în satul ăsta. Kulumani nu mai e un loc, e o boală” la felul în care vede lucrurile Mariamar, una dintre „vocile” cărţii: „Crima a fost alta: vreme de ani de zile, tatăl meu, Genita Mpepe, a abuzat de fiicele lui. Mai întâi s-a întâmplat cu Silencia. Sora mea a suferit în tăcere, fără să împărtăşească secretul îngrozitor. De cum mi-au crescut sânii, am fost eu victima. (…) în momentul violului, eu mă exilam din mine însămi, incapabilă de a fi cea care era acolo, sub corpul asudat al tatălui meu. Genito Mpepe dezerta către o altă existenţă, iar eu mă transformam într-o altă creatură, inaccesibilă, inexistentă”. Totul pornind de la uciderea Silenciei, de către o leoaică – pentru a se ajunge la această înţelegere a situaţiei femeii africane: „Leii au încercuit satul şi bărbaţii trimit în continuare femeile să aibă grijă de plantaţii, trimit în continuare fiicele şi soţiile să adune lemne şi s-aducă apă în zori. Când o să spunem nu? Când n-o să mai rămâne nici una dintre noi?”

Deloc întâmplător, aceeaşi Mariamar rosteşte, pe final: „las aici scris cu sânge de animal şi lacrimi de femeie: (…) Eu sunt leoaica răzbunătoare”; dar tot mama Hanifa Assulua va avea ultimul cuvânt: „Eu sunt leoaica rămasă”, după ce că i-o încredinţează vânătorului pe fiică-sa, cu tot cu „vechea sfoară a timpului. Toate femeile din familie au numărat lunile de sarcină pe sfoara asta lungă” – semn că viaţa continuă. 6 aprilie ’20

Ascultă podcasturile Europei Libere

Previous Next

XS
SM
MD
LG