„Războiul explica tragedia din Kulumani. Leii nu veneau din pădure. Ei se născuseră din ultimul conflict armat. (…) oamenii deveneau animale şi animalele deveneau oameni”, afirmă – prin gura personajului său, vânătorul Arcanjo Baleiro – mozambicanul Mia Couto (n. 1955), în Confesiunile leoaicei, Polirom, 2017, „o parabolă a cruzimii umane şi a consecinţelor acesteia” (The Boston Globe), roman finalist la Man Booker International Prize.
O vrajă pune stăpânire, pe oricine deschide cartea, de la primele pagini – şi asta deoarece Mia Couto povesteşte de parcă ar face farmece, mizând nu atât pe latura exotică a naraţiunii, cât pe scriitură. De pildă, ca să prezinte situaţia femeilor în societatea patriarhal-tribală, o introduce pe Hanifa Assulua prin fraza: „Femeia nu răspunse. A prefera nu era un verb făcut pentru ea. Cine n-a învăţat niciodată să vrea cum ar putea să prefere”. Aceleaşi fraze aproape aforistice se întorc în tot atâtea linii de forţă ale tramei, de la constatarea unchiului fetei: „Problema nu e la tine, nepoata mea. Problema e în casa asta, în satul ăsta. Kulumani nu mai e un loc, e o boală” la felul în care vede lucrurile Mariamar, una dintre „vocile” cărţii: „Crima a fost alta: vreme de ani de zile, tatăl meu, Genita Mpepe, a abuzat de fiicele lui. Mai întâi s-a întâmplat cu Silencia. Sora mea a suferit în tăcere, fără să împărtăşească secretul îngrozitor. De cum mi-au crescut sânii, am fost eu victima. (…) în momentul violului, eu mă exilam din mine însămi, incapabilă de a fi cea care era acolo, sub corpul asudat al tatălui meu. Genito Mpepe dezerta către o altă existenţă, iar eu mă transformam într-o altă creatură, inaccesibilă, inexistentă”. Totul pornind de la uciderea Silenciei, de către o leoaică – pentru a se ajunge la această înţelegere a situaţiei femeii africane: „Leii au încercuit satul şi bărbaţii trimit în continuare femeile să aibă grijă de plantaţii, trimit în continuare fiicele şi soţiile să adune lemne şi s-aducă apă în zori. Când o să spunem nu? Când n-o să mai rămâne nici una dintre noi?”
Deloc întâmplător, aceeaşi Mariamar rosteşte, pe final: „las aici scris cu sânge de animal şi lacrimi de femeie: (…) Eu sunt leoaica răzbunătoare”; dar tot mama Hanifa Assulua va avea ultimul cuvânt: „Eu sunt leoaica rămasă”, după ce că i-o încredinţează vânătorului pe fiică-sa, cu tot cu „vechea sfoară a timpului. Toate femeile din familie au numărat lunile de sarcină pe sfoara asta lungă” – semn că viaţa continuă. 6 aprilie ’20
