Elfriede Jelinek împlinește astăzi frumoasa vârstă de 75 de ani, însă nu asupra acestei performanțe voi zăbovi aici, ci a felului în care a reușit scriitoarea austriacă să rămână, în ultimii peste 45 de ani, una din cele mai citite și performate autoare de limbă germană.
Principala ei calitate a fost și a rămas refuzul compromisului în chestiuni politice și estetice. Atunci, ca și acum, „furia” textelor ei are de-a face cu persistența tentației fasciste într-o lume postbelică doar aparent democratizată. Născută pe 20 octombrie 1946 în Mürzzuschlag (Stiria), dintr-o mamă catolică (cu origini româno-germane) și un tată evreu ceh (un chimist de orientare politică socialistă), Jelinek a crescut într-o societate care și-a ascuns sub preș, cum se spune, trecutul traumatic.
Declinul sănătății psihice a tatălui, care și avea să sfârșească într-un ospiciu, în 1969, combinat cu exigențele materne, au dus-o pe Elfriede în pragul propriului colaps mental la vârsta de doar 18 ani. Atunci și-a găsit ea, ca metode terapeutice, psihanaliza și scrisul. Curând după, influențată de celebrul Grazer Gruppe, tânăra câștiga primele premii literare și-și lansa cariera. Vorbim astăzi despre o operă eclectică, ancorată atât în eseuri politice și articole de ziar, cât și în teatru, scenarii de film și televiziune, și, desigur, romane. Jelinek a fost întotdeauna un copil teribil și, nu de puține ori, a atras mânia variilor publicuri.
În teorie, feminismul radical al Elfriedei Jelinek a funcționat alături de și nu împotriva altor accente, pentru că misoginismul nu poate fi separat de critica ideologiei, a mass media, a cripto-fascismului din cultura austriacă și a Holocaustului, pentru care Jelinek a spus că Austria ar merita o „Cupă Mondială a Uitării”. Jelinek a considerat mereu că doar acțiunea politică efectivă poate schimba ceva, nu arta în sine. Influențată de Brecht și de tradiția satirică iudaică (Karl Kraus, Franz Kafka), Jelinek depinde enorm de ironie și negativitate atunci când încearcă să-și promoveze viziunea.
Ceea ce-a interesat-o întotdeauna pe Jelinek a fost nu neapărat cum anume și-a administrat societatea austriacă trecutul deocheat, ci demonii membrilor ei, în parte. „Fascismul din noi” a fost „infecția” care i-a informat aproape fiecare rând. Nu putem explica tonul rece, aproape metalic al textelor sale fără o înțelegere exactă a presiunii enorme care este trecutul în locul din care se trage scriitoarea.
Tânăra Elfriede a urmat cursuri de artă, teatru și muzică la Viena, completându-și studiile cu o diplomă de organist. De altfel, nu puțini au fost cei care au sesizat o anumită influență muzicală în folosirea ei experimentală a limbajului ca material polifonic. Și-a început cariera de scriitoare devreme, cum spuneam, iar primii pași literari i-au fost vădit influențați de efervescenta atmosferă critică studențească a anilor ’60. Angajamentul stângist de tinerețe a rezultat și într-o scurtă înregimentare politică de partea partidului comunist austriac, cel puțin până când, așa cum mărturisea chiar autoarea, „contradicțiile interne” și-au pus amprenta și au dus la ruperea intempestivului „mariaj”. Chiar și așa, pasiunea ei pentru tot ceea ce înseamnă umanism și social a rămas neclintită.
Dintre ceilalți scriitori, o putem cel mai probabil compara cu poeta Ingeborg Bachmann (1926–1973), a cărei perspectivă radical-feministă a fost dusă mai departe de Jelinek atunci când a scris scenariul filmului Malina (1991), regizat de Werner Schroeter. Sau cu dramaturgul Thomas Bernhard (1931–1989), care a fost la rându-i un critic acerb al societății austriece și apoi, asemeni Elfriedei Jelinek, vânat de presa tabloidă și acuzat de lipsă de patriotism și alte trădări culturale.
Ceea ce-i repugnă cel mai tare laureatei Premiului Nobel din 2004 este efectul dezumanizant al puterii. Puterea din politică, din sexualitate, din relațiile interumane. Așa cum se întâmplă și în unele texte ale lui Kafka, expunerea mecanismului puterii deschide însă posibilitatea luării sale în derâdere, a ridiculizării logicii acestuia. Pentru a realiza tot acest ancoraj, Jelinek continuă, de fapt, tradiția culturală vieneză a criticii de limbaj, psihanalizei și radicalismului social.
Universul lui Sigmund Freud, Ludwig Wittgenstein și al avangardei de stânga austriece face parte din moștenirea ei mediată. Dramaturgia pare să-i domine zenitul profesional, însă doar pentru a-i demonstra și mai tare contemporaneitatea și apetitul pentru proteste scurte și percutante de tipul Bambiland. Pentru autoarea Pianistei, bine-văzută, dar insuportabilă, mereu radicală și provocatoare în intervențiile ei, lumea în care trăim reprezintă o inepuizabilă sursă de indignare. Pentru sărbătorita zilei, scrisul este o datorie publică pe viață.