Linkuri accesibilitate

Ofensiva uitării: Nedorita platformă a lui Peter Handke


Scriitoarea poloneză Olga Tokarczuk și scriitorul austriac Peter Handke, laureații Premiului Nobel pentru literatură 2018 and 2019, Stockholm, 10 decembrie 2019

În ciuda numeroaselor controverse pe care le-a provocat, Peter Handke (77 de ani) rămâne una din cele mai puternice voci care au apărut pe firmamentul literaturii de limbă germană de la Günter Grass (1927–2015) încoace. Spre deosebire de Grass (cu al său „trecut deocheat”) sau de oricare alt scriitor, Handke a fost și unul dintre cei mai proeminenți apărători ai lui Slobodan Miloșevici (1941–2006), ceea ce l-a transformat și în cel mai controversat scriitor din Europa (cu precădere în anul 2006).

Miloșevici se afla la Haga și era judecat pentru crime de război, inclusiv genocidul din Bosnia și masacrul a 8.000 de musulmani la Srebrenica, atunci când a murit în celula sa, pe 11 martie 2006. O săptămână mai târziu, Handke vorbea la înmormântarea acestuia de la Belgrad, în fața a peste 20.000 de naționaliști radicali sârbi.

Ceea ce-a spus atunci Handke a stârnit o aprinsă dezbatere, cu precădere în cercurile culturale și politice internaționale. Poziția sa în privința fostului lider sârb este cunoscută, austriacul susținând mereu că Miloșevici fusese „forțat să apere teritoriul țării sale” și că „oricine în poziția lui” ar fi acționat la fel. Însă participarea la funeralii a însemnat, indiferent de interpretările declarațiilor autorului, dovada ultimă a susținerii ideilor unui om care, pe durata celor 13 ani la conducerea Serbiei, fusese responsabil pentru o serie de războaie care au ucis peste 200.000 de oameni.

Să ne aducem aminte ce spunea George Orwell într-un eseu din 1944 intitulat Benefit of Clergy: Some Notes on Salvador Dalí atunci când examina gândirea scriitorilor și artiștilor care avuseseră, la un moment dat, un comportament cel puțin bizar și care cereau clemență datorită măiestriei lor artistice. Ne putem întreba dacă Peter Handke crede același lucru, anume că, datorită prestigiului său, oamenii vor da uitării actul de solidarizare cu adevăratul „măcelar din Balcani”?

Dacă da, atunci a avut o nouă surpriză marți, 10 decembrie, atunci când, cu ocazia ceremoniei de acordare a Premiului Nobel desfășurată la Stockholm, s-a trezit confruntat cu un nou val de proteste internaționale. Prima ironie a zilei derivă dintr-o coincidență, pentru că 10 decembrie este și ziua internațională a drepturilor omului. A doua ironie derivă, de fapt, dintr-o ipocrizie, pentru că Bosniei, Albaniei și statului Kosovo, contestatarii, să zicem, „legitimi” ai lui Handke, li s-a alăturat furibund nimeni alta decât Turcia lui Recep Erdoğan, campioana de dată recentă a unor abuzuri și încălcări fără precedent ale drepturilor omului (nemaipunând politica negaționistă în privința genocidului armenilor).

Handke este cunoscut în general pentru piesele și romanele sale profund contemplative, introspective și aparent nepolitice. Și-a lansat cariera pe la mijlocul anilor 1960 când i-a criticat public pe membrii generației Grupului 47 (un cerc cuprinzându-i pe Heinrich Böll, Hans Magnus Enzensberger, Paul Celan, Günter Grass, Ingeborg Bachmann sau Walter Jens) pentru „impotența” scriiturii lor. În realitate, estetica postmodernistă a lui Handke a avut mereu o calitate politică subiacentă. Văzute într-o lumină corespunzătoare, frecventele intersectări ale lui Handke cu Miloșevici, inclusiv la înmormântarea din 2006, reprezintă, de fapt, exhibarea publică a unora dintre cele mai adânci și contestabile/detestabile convingeri ale sale.

Pentru Handke, toată literatura, bazându-se într-atât cât o face pe limbaj, este „romantică”, adică nerealistă. Handke s-a răzvrătit împotriva limbajului („nu exprimă nimic altceva decât propria-i stupiditate”) și a susținut că nu putem avea o conștiință adevărată dacă „învățăm să ne lăsăm amețiți” de acesta. Percepând limbajul ca mijloc prin care suntem forțați să acceptăm o „realitate” fictivă, Handke stârnea noi valuri de indignare atunci când susținea că sintaxa este la rigoare o conspirație autoritară menită să suprime individualitatea prin crearea fictivă a ceea ce este considerat universal „adevărat”.

Când a primit Nobelul pentru literatură în 2004, compatrioata sa Elfriede Jelinek (73 de ani) declara că Handke ar merita premiul mai mult ca ea. Problema lui Handke atunci, poate cu mult mai acută ca acum, era concubinajul de peste un deceniu cu sângerosul lider naționalist al Balcanilor de Vest. Mersese într-atât de departe încât să adopte mitul naționalist prevalent al suferinței sârbești. Fusese Miloșevici, până la urmă, cel care se portretizase pe sine și pe sârbi ca victime ale „propagandei musulmane”. Același Handke șocase și atunci când pusese un semn de egalitate între soarta sârbilor și cea a evreilor sub regimul nazist, o „scăpare” pentru care mai târziu și-a cerut scuze. L-a vizitat pe Slobodan Miloșevici la Haga și a părut pentru o vreme că liderul sârb îl va folosi ca martor al apărării. Austriacul a evitat o astfel de complicație suplimentară și a preferat să vorbească, în general, despre ceea ce percepea a fi lipsa de legitimitate a procesului.

Ar merita, poate, să reflectăm o vreme la răspunsul ambiguu oferit de Thomas Mann în 1946 unui corespondent care îl întrebase dacă Nietzsche sau Hegel poartă parte din vină pentru nazism: „Da și nu!” A scoate din calcul responsabilitatea ar însemna să considerăm creațiile minții mai inofensive decât sunt. Handke înțelege bine că limbajul este o forță care contribuie la profilarea gândirii și la modul în care ne trăim viața, însă acest lucru cere mai degrabă acceptarea și nicidecum abandonarea responsabilității scriitorului în privința afirmării adevărului.

Este o lecție pe care câștigătorul Premiului Nobel pentru literatură pe anul 2019 nu pare că o va înțelege vreodată. Cât privește decizia membrilor Comitetului Nobel, nu putem fi decât în asentimentul marii istorice americane a Holocaustului Deborah E. Lipstadt, a cărei scrisoare intitulată Peter Handke, an Undeserving Nobel Laureate era publicată în octombrie anul acesta în paginile New York Times: „Dl. Handke a fost răsplătit cu o platformă, una pe care nu o merită și pe care publicul nu i-o dorește”.

XS
SM
MD
LG