Am mai vorbit despre minunata Histoire de la Moldavie et de la Valachie a lui Jean-Louis Carra, revoluționar francez ghilotinat la Paris în 1793, dar care înainte de asta, ca un aventurier autentic, a călătorit un deceniu prin Europa prinsă de tulburări, a făcut închisoare pentru datorii în Anglia și a fost „secretar si preceptor domnesc“ al Moldovei pe lângă fanariotul de origine albaneză Grigore Ghika.
Acolo și-a și publicat el, în franceză, în 1777, Istoria Moldovei și a Valahiei. Cartea a avut un oarecare succes în contextul naționalismului românesc de-a lungul sec. XIX. Carra preia, de pildă, și legenda cu "muma lui Ștefan cel Mare" care refuză să-i deschidă acestuia porțile cetății când se întoarce învins și îl trimite înapoi la război.
Cu migală de jurnalist și statistician, Carra măsoară toate prețurile bunurilor și le compară cu cele din Franța sau din alte țări europene. Moldova, de pildă, vindea mai multe milioane (!) de oi în fiecare an la Istanbul, pe un preț de nimic. El constată și mari diferențe între Moldova și Valahia. În Moldova nu prea se creșteau porci, de pildă, pe când Valahia avea o adevărată industrie a porcilor, pe care îi vindea în Ungaria (prin care francezul înțelege probabil Ardealul).
Iași avea o populație de 30.000 de locuitori. Populația Bucureștiului e estimată dublu, la 60.000. Carra evaluează de altfel populația reunită a Moldovei și Valahiei la nu mai mult de o jumătate de milion de oameni.
Câteva din remarcile lui Carra pot surprinde astăzi, deși acest aventurier erudit care cunoscuse toate curțile Europei știa ce spune atunci când făcea comparații. Găsește de pildă că valahii sunt soldați buni și de nădejde, atunci când sunt bine încadrați. Despre moldovence scrie că sunt deosebit de "iubărețe", înclinate mult înspre ale amorului, lucru pe care îl remarcase și domnitorul Cantemir cu trei sferturi de secol înainte. Analfabetismul era însă general printre femei. Mulți boierași tineri știau însă deja franceză și se făcea trafic cu cărțile lui Voltaire.
Așa cum am mai scris, aflăm chiar că Moldova vremii făcea un intens comerț cu… cafea: împreună București si Iași importau 800.000 de ocale de cafea pe an!… ceea ce înseamnă 1.000 de tone de cafea = un milion de kg de cafea pentru o populație de un milion si jumătate de „maimuțe” (cum scrisese Carra) care mâncau chincite prin păduri… E limpede că acea cafea nu era băută până la sminteală de boieri si vameși, ci ni se precizează că mai toată era re-exportată în Bucovina și Ardeal.
În concluzie, scria el, dacă cele două provincii ar fi putut trece sub stăpânirea împăratului Austriei sau a regelui Prusiei "țara asta ar putea deveni una din cele mai frumoase regiuni ale Europei". În loc de asta, e lăsată să lâncezească sub exploatarea grecilor trimiși de la Stambul, greci despre care autorul are numai cuvinte de ocară și insulte.
Tot numai cuvinte de ocară și insulte are autorul și pentru intrigantul, uneltitorul domnitor Brâncoveanu al Valahiei, în vreme ce el nu își ascunde preferința pentru Cantemir al Moldovei și pentru moldoveni în general. Cu unele rezerve totuși: el găsește mâncarea moldovenilor dezgustătoare, dar mai ales dansul de la petreceri, hora comună bărbați-femei i se pare un spectacol de un ridicol absolut. Iată descrierea:
«Un cerc compus din bărbați și femei, ținându-se de mâini, cu burta încordată și fesele strânse, ridică și coboară brațele, pășind înainte și înapoi, stânga-dreapta, cu spatele țeapăn, gâtul încordat, mișcându-se stângaci ca niște măgăruși obosiți la roata morii. Mărturisesc că după ce am văzut genul ăsta nou de dans mă tot întreb dacă moldovenii i-au învățat pe urși să țopăie, sau urșii pe moldoveni.»
Remarci antropologice personale de un tip care avea să fie discreditat o vreme, înainte de a fi reintrodus la modă de un anume Claude Lévi-Strauss, care își începe epocala lui carte «Tropice triste», scrisă printre indienii din Amazonia, cu fraza: «Urăsc călătoriile și exploratorii.» (« Je hais les voyages et les explorateurs. »)
