Linkuri accesibilitate

Murakami, cel mai american dintre japonezi


Născut pe 12 ianuarie 1949, Haruki Murakami aparține unei generații cu totul diferită de cea a lui Yukio Mishima (1925–1970) sau Yasunari Kawabata (1899–1972). Vorbim aici de un autor despre care se știe că petrece mai mult timp în afara Japoniei, în țări precum Italia sau Grecia, de un scriitor care, în afara romanelor sale, se îndeletnicește cu scurte povestiri și eseuri, precum și cu traduceri din Scott Fitzgerald, Raymond Carver sau Truman Capote.

Asemeni câtorva dintre contemporanii săi japonezi, Murakami nu este interesat nici de frumusețe, nici de permanență, o „recuzită” literară urmărită cu multă convingere de predecesorii lor. Sărbătoritul zilei este cu mult mai profund imersat în literatura modernă americană și toate aceste opere (din anii ’20 încoace) au devenit temelia sa literară. Tot el creditează Marele Gatsby drept sursă de inspirație pentru tot ce a scris.

Alți autori, precum Kawabata sau Sōseki Natsume, sunt discutați foarte rar în legătură cu literatura lui Murakami. La rându-le, lecturile sale predilecte sunt din Vonnegut, Capote, Raymond Chandler, Updike, Salinger, Cheever sau Thomas Pynchon, nu din autori niponi. Este, totodată, și un mare devorator de literatură SF.

În căutarea oii fantastice, romanul care i-a clădit reputația internațională, reprezintă, în multe privințe, o altă dovadă a acestei influențe americane. De altfel, așa cum a admis chiar Murakami, cartea se bazează pe subiectul unuia din romanele lui Raymond Chandler (Rămas bun pentru vecie). Murakami s-a folosit mereu de moștenirea literaturii moderne americane și de stilurile și modurile ei de operare. Eforturile sale trădează o caracteristică tipică scriitorului modern: conștiința de sine! În acest sens, autorul japonez își explică și analizează adesea propriile scrieri, numindu-și cu subiect și predicat influențele.

Traducerile ficțiunii americane în limba japoneză înseamnă pentru el o altă modalitate de a imersa în literatura americană și de a introduce toate aceste opere publicului nipon. A pune engleza lui Chandler în morfemele atât de speciale ale limbii materne reprezintă o provocare suplimentară, pe care Murakami pare s-o accepte cu bucurie. Parte din faima acestui autor în lumea occidentală se datorează, cu siguranță, traducerilor, transformate ele însele într-o „artă” murakamiană.

Haruki Murakami este de departe cel mai bine vândut autor din Japonia și unul din cei mai „alintați” în lumea literară americană (obținând de-a lungul timpului joburi și burse la Princeton, Harvard, Tufts, etc.). Cifrele vânzărilor sale nipone sunt cu adevărat impresionante, într-o țară care păstrează încă anumite coduri sociale conservatoare în privința sexului, căsătoriei ori stimei pentru superiorul ierarhic. Pentru cititorul japonez, literatura lui Murakami devine astfel o oglindă a unei alte Japonii, a uneia „pe stil american”.

Cel care împlinește astăzi 73 de ani a scris și câteva scurte povestiri admirabile, cum ar fi The Elephant Vanishes, alegorii de relație apărute serial în The New Yorker. Toate povestirile sale reprezintă adevărate giuvaere literare și o căutare permanentă a principiului „unității”, chiar dacă elefantul și îngrijitorul său mai și dispar, iar „armonia” degenerează în absurd și nimicnicie.

Romanele lui Haruki Murakami sunt, însă, o cu totul altă poveste. Cinice, de un umor sec, denotând—cel puțin în cele două romane ale sale care l-au „ancorat” în America, În căutarea oii fantastice (1989) și La capătul lumii și în țara aspră a minunilor (1991)—un melanj de cyberpunk, absurdism și detectiv noir.

Cadrele sunt alcătuite aproape exclusiv din accesorii apusene, iar personajele au toate gusturi occidentale. Nimic din acele mașini karaoke, nimic din localurile Pachinko, whisky-urile Suntory sau băuturile grupului DyDo... doar Coca-Cola, Jack Daniels și nenumărate aluzii la filmele, literatura și muzica Occidentului. Lumea romanelor lui Murakami doarme în paturi, închizând cercul ciudățeniilor acestei Japonii paralele.

Ceea ce trebuie înțeles aici este faptul că aceste romane au fost scrise din perspectiva unei generații ajunsă la maturitate în anii ’60 și ’70. În afara unor scurte și foarte volatile răbufniri studențești generate de resemnarea tratatului de securitate dintre Statele Unite și Japonia (vezi Protestele Anpo, definitorii pentru stânga postbelică niponă), cei mai mulți tineri japonezi îmbrățișaseră cultura americană ca simbol al societății libere.

Chiar și într-un context istoric adecvat, Japonia lui Murakami sună de multe ori nenatural. Spre finalul romanului La capătul lumii și în țara aspră a minunilor, protagonistul se arată dezamăgit că trebuie să închirieze o Toyota în locul unui model european „deștept”. Ascultă o casetă Bob Dylan și meditează la o fostă iubită: „Cine s-ar fi gândit că o dulce fetișcană de șaptesprezece ani, fană J. D. Salinger și George Harrison, ar putea trece prin asemenea transformări”. Occidentalismele imaginii, vorbirii și gândirii domină într-atât de tare încât unora din cititorii niponi le apar cu totul străine.

Murakami și-a retezat toate rădăcinile literare și a adoptat in corpore televiziunea, filmul și muzica americană, declarând în câteva rânduri că n-a mai citit un roman japonez din adolescență. Pentru unii ar putea suna ca o trădare inimaginabilă, însă ea exprimă trauma profundă a multora din artiștii și intelectualii niponi, chiar și la o a doua generație după război.

Instruindu-se permanent, Murakami a reușit să creeze în cei 73 de ani de viață o nouă specie de ficțiune internațională. Pentru mulți, ceea ce face romanele lui Haruki Murakami într-atât de „apetisante” este modul în care reușesc să atingă o coardă comună claselor de mijloc niponă și americană. Prin Murakami, avem dovada supremă că japonezii nu mai scriu doar pentru ei înșiși ori după anumite așteptări prescrise.

Vezi comentarii

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG