Linkuri accesibilitate

Muze electorale testate pozitiv


Inaugurări. Magistrale.

Unde te întorci, dai de inaugurări. Toate magistrale. Unele inaugurări sunt în sine magistrale: un closet de școală, un TIR cu tablete, o parcare, un pod, fiecare inaugurează cum poate obiectivul cu care se identifică. Alteori sunt inaugurate magistrale rutiere, subterane sau gazifere. Dar sunt și inaugurări de magistrale însoțite, evident, de magistrale discursuri inaugurale. Dacă e să ne pricepem la ceva, e la construit din vorbe castele de nisip.

Inaugurarea magistralei 5 a metroului
Inaugurarea magistralei 5 a metroului

Președintele a ieșit din carantină pentru a inaugura, alături de prim ministrul Orban, magistrala 5 a metroului bucureștean. A fost o baie de mulțime online. Altminteri, suita nu a fost formată decât din bodyguarzi, vedete politice și jurnaliști. Marele anonim chibița de pe marginea șantierului. Unii au spus că e prea târziu: locuitorii cartierului (altminteri, unul intens populat și important) își luaseră speranțele. Ceaușescu nu considerase că un metrou în acel cartier are potențial revoluționar, mai ales că, din pricina componenței sociale, zona reprezenta clasa de mijloc, cea ignorată de lupta de clasă leninistă. În zonă nu erau platforme industriale și nici instituții de stat, altele decât Cimitirul (și Stadionul) Ghencea. Acolo se ajungea cu alte mijloace de transport.

S-a spus că solul este mâlos sau nisipos, că sunt alte subterane care trebuie protejate, că blocurile sunt grele, că lacul de agrement stă în cale, mă rog, o bibliotecă întreagă de folclor urban. Cert este că sutele de mii de locuitori ai cartierului se înghesuiau către slujbele lor aflate, de regulă, în partea cealaltă a orașului, îngreunați de arterele îngroșate, blocați de embolii rutiere mai la tot pasul pentru că nu aveau la dispoziție decât niște străduțe pentru a ajunge în centru și, de acolo mai departe. Unii, norocoși, care locuiau chiar în mahalalele vestice ale orașului, o luau pe centura orașului, să caute bulevarde mai largi și mai aerisite, dar câtă populație să țină și centura aia zdrențuită și peticită? Și câte bulevarde largi și aerisite are o capitală concepută pentru un milion de oameni unde locuiesc claie peste grămadă trei milioane și cu o rețea rutieră concepută pentru o sută de mii de mașini (cele mai multe oficiale) dar străbătută acum de aproape două milioane?

Planul de a extinde metroul și-a înfipt rădăcinile în fantasticul popular și urbanistic de mulți ani. Din 2012 (an electoral) au început să scurme pământul, apoi lucrările au fost sistate un an mai târziu din lipsă de bani. Victor Ponta nu voia să grăbească lucrurile. Poate că avea ceva planuri electorale (mai precis, nu mai avea, că era perioada dintre alegeri). Apoi lucrările au fost reluate cu speranța că vor prinde alegerile din 2016, au trenat, pentru că se spunea că sunt mari dificultăți de foraj, la urma-urmei cine să stea să vadă cu ce se ocupau cârtițele (adică megafrezele) Varvara și Filofteia în adâncul pământului la 16 metri. Uneori atingeau un nerv și fața orașului se strâmba. În zona Elefterie, adică unde se face nodul cu celelalte linii vestice, fațada unor clădiri a început să se rideze și, o vreme, lucrările au stagnat: specialiștii au făcut tot soiul de puncții să vadă ce mușchi esențial fusese atins de freza stomatologilor de la Metrorex. Totul risca, spunea președintele Iohannis, să devină „un fel de legendă a amânărilor”. A fost nevoie de „un guvern hotărât care să dovedească că și astfel de lucruri pot fi inaugurate cu succes.” „Guvernul hotărât” era al lui Ludovic Orban care avea tot atât merit cât are în construcția podului lui Saligny de la Cernavodă.

Cum-necum lucrările fuseseră terminate încă de prin primăvară-vară, dar pentru că nu renta să le inaugureze atunci (nu putea sta nimeni pe margine să arunce flori și să aplaude) autoritățile au decis să bage curent la scările rulante a doua zi după deschiderea școlii. Adică, mai precis, cu câteva zile înainte de alegerile locale.

Ludovic Orban și Klaus Iohannis în metroul din Drumul Taberei
Ludovic Orban și Klaus Iohannis în metroul din Drumul Taberei

Tehnic vorbind, metroul nu ar fi trebuit inaugurat nici atunci: finisajele nu sunt terminate, nu funcționează parte din infrastructură, panourile de afișaj dau informații eronate, nu au fost puse în circulație toate garniturile necesare/prevăzute astfel că timpul de așteptare este ucigător. Mai mult, este infirm de câteva stații pe care proiectanții le trecuseră în deviz: metroul nu trebuia să ducă doar până la stația Eroilor, ci să se arunce în subteranele accidentate ale centrului Bucureștiului, acolo unde se intersectează alte tuneluri de metrou, pentru a ieși la suprafață în zona Iancului. Poate că tehnic nu era cu totul pregătit, dar social era copt pentru public: locuitorii cartierului nu i se mai uită la coșurile de pe față și nici temperatura nu i-o mai iau. Iar politic, să nu mai vorbim! A fost inaugurat în cel mai potrivit moment. Drept dovadă că, deși metroul este bucureștean, pe baza faptului că Metrorex este o companie de stat, primărița Bucureștiului a putut vedea inaugurarea doar pe ecranul televizorului. Nu a invitat-o nimeni, fiind principal competitoare a candidatului opoziției. Într-un mod ponciș, pervers, este muza principală a campaniei partidului lui Iohannis și Orban și cum să inviți o muză să-și pună masca pe figură și să intre în subsoluri? Muza e bună în vis. Și-apoi de ce ar fi fost invitată muza campaniei electorale PNL la inaugurare, de vreme ce nu a mai fost invitată nicio altă doamnă a politicii românești? Inaugurarea metroului a fost o petrecere a burlacilor.

Pentru a se răzbuna, primărița a anunțat că inaugurează o magistrală rutieră, pasajul Ciurel. A răbdat ce a răbdat, dar a sosit momentul să-și agațe pasajul Ciurel în retorica sa electorală ca pe o nouă figură de stil. Nu are, e drept, șapte kilometri, ci doar unul, însă cele două proiecte sunt gemene: au început cam tot când se puneau pe hârtie primele schițe ale extinderii metroului către Drumul Taberei. Lucrările au început în 2010 și ar fi trebuit terminate în 2014. Au stagnat vreme de 6 ani pentru că, probabil, muza electorală le spunea că nu e momentul potrivit pentru o inaugurare de succes.

Chiar dacă gemene, cele două proiecte ocupă, cam ca Soarele și Luna, paliere simbolice diferite și fiecare dintre cei care le-au inaugurat speră să aibă un impact decisiv asupra imaginarului colectiv. Prim ministrul a inaugurat un drum subteran, primărița se laudă cu unul aerian. Yin/Yang. E o chestiune de nuanță. Dar, spre deosebire de metroul din Drumul Taberei a cărui importanță umană prevalează asupra beneficiilor politice, noua bretea rutieră pe care și-o trage primărița Firea peste București are mai cu seamă o importanță politică, dat fiind că în anii în care a condus cel mai mare oraș al țării, prima doamnă a Voluntariului nu a prea inaugurat multe și, din puținele inaugurate, multe cam fără rost (vezi spitalul de campanie a cărui utilitate încă este intens studiată).

Pasajul Ciurel este una dintre extravaganțele fostului medic primar al Capitalei, Sorin Oprescu, care a vrut să opereze orașul fără anestezie, tăind o autostradă suspendată peste capetele noastre. Mulți au răsuflat ușurați când medicul a fost săltat de DNA. Credeau că, odată cu el, dispare și somnul lui paradoxal, cu tot cu coșmarurile extenuante. A fost, se vede, o socoteală greșită. 240 de milioane de lei mai târziu ne-am pomenit că visul devine realitate, dar ca orice vis, este ușor incoerent și dezlânat.

Primărița Firea s-a obișnuit să termine mâncărurile gătite și începute de alții: tot Sorin Oprescu începuse o așa-zisă străpungere pe bulevardul Nicolae Grigorescu, în estul orașului. Tot 10 ani a durat și această lucrare. În patru ani s-au făcut un pod și niște săpături care încurcau circulația cu mizerie și echipamente. Apoi totul a fost abandonat ani și ani iar podul a devenit elementul-cheie de pitoresc și melancolie socialistă decupat pe cerul orașului. Dacă te plimbai pe cheiul gârlei, nu se putea să ratezi un selfie cu ruina în spate. Cum l-ar fi putut termina dacă multă vreme pe pod se zbenguiau doar niște câini vagabonzi? Doi ani de zile a durat numai ca să fie întinse niște cabluri de înaltă tensiune! Lucrurile stau altfel de câteva luni (cam de când ar fi trebuit să fie alegerile locale, dacă nu ne lovea molima) semn că în spatele oricărei scheme inginerești se află una politică și că frezele sapă în pământul patriei doar dacă surpă niște fotolii sau descoperă comori. Oricum, cele patru benzi ale pasajului Grigorescu inaugurate de primăriță eșuează în no man`s land, adică în plină pârloagă unde, drumul abia astfaltat de o bandă pe sens încearcă să facă față circulației. Punctul terminus al acestui drumeag aglomerat și periculos este Institutul Medico-legal. Chiar așa!

Se pare că aceeași surpriză ne așteaptă și în cazul noului pasaj a cărui inaugurare a fost stabilită sâmbăta, în așa fel încât șoferii veniți în weekend de pe Autostrada București Pitești să aibă o rută alternativă către/peste Bulevardul Virtuții și apoi pe Splaiul Independenței. Să se grăbească pentru că nu se știe cât ține podul ăla făcut în grabă, dar atât de încet! Și de astă dată străpungerea se termină în drumuri sparte și fără noimă, printr-un București tot mai hărțuit și peticit de incompetențe urbanistice, șmecherii financiare, investiții fără (mult) rost, dar cu devize bine calculate politic. Certurile în justiție cu (printre alții) contracandidatul Nicușor Dan și organizația sa Salvați Bucureștiul au întârziat construcția. Ar fi trebuit, și el, inaugurat în august (după multe amânări) însă nu corespundea calendarului electoral. Podul acela e inactual, inadecvat, cumva fără rost, dublând podul existent la nivelul șoselei și ratând cu cel puțin un kilometru cele mai aglomerate artere din zona de joncțiune dintre Militari și Drumul Taberei unde se circulă bară la bară, un miriapod gălăgios, mortal și toxic cu care ne-am obișnuit în mai tot orașul.

Dar poate că politicienii sparg atâtea sticle de șampanie nu pentru a se bucura de ce au construit sau sărbătorind în avans ce va ieși din urnele electorale. Poate că o fac de necaz. Poate că sunt nemulțumiți de felul în care a început școala, de miile de școli în paragină, fără canalizare, apă, curent electric și, desigur, rețea de internet, enervați de sutele de mii de tablete/laptopuri pe care le-au promis și nu le-au mai dat, pe numărul mare de contaminări cu noul coronavirus, în ciuda restricțiilor și a revoltelor de pe FB. Sunt mâhniți că sălile de spectacol sunt închise, că artiștii au început să joace în sequelurile reclamelor la mâncare de pisici și că trebuie să se prostitueze scriind discursuri de campanie.

Poate că politicienii își îneacă amarul în paharul de șampanie pentru că sunt extrem de supărați: uite, de pildă pentru că începutul procesul Colectiv de la Curtea de Apel a fost amânat pentru finalul lunii. Fostul primar de la sectorul 4, Cristian Popescu zis Piedone, câțiva funcționari din primărie, patronul clubului și niște pompieri fuseseră condamnați în primă instanță. Au trecut cinci ani de când 64 de oameni au murit de pe urma instituționalizării corupției. Va mai dura până se va încheia. Dacă se încheie vreodată un asemenea proces din categoria Too big to fail! De ce ar fi diferit procesul Colectiv de procesul Revoluției, de cel al mineriadelor, al reprimării manifestației de la 10 august 2018 sau de procesul Gheorghe Ursu? De ce s-ar deosebi de procesul comunismului? E vreo diferență? Nu sunt toate rezultatul aceleiași lâncezeli istorice care ne face să nu putem construi decât puțin și prost? Putem construi un viitor dacă prezentul e ridicat provizoriu pe un trecut încă controversat? Ne putem permite, în continuare, luxul de a construi poduri și șosele către nicăieri doar pentru că limbile ceasului electoral amenință să ne decapiteze? Putem trăi din puseuri de energie care pun lucrurile în mișcare doar o dată la patru ani? Nu cumva podurile suprarealiste, drumurile circulare, procesele infinite și mereu la început sunt o proiecție a construcției noastre mintale, obișnuită cu bordeie de chirpici și justiție de mântuială?

Poate că au dreptate pustnicii aceia din vârf de munte când spun că, înainte că construiești o lume, trebuie să te construiești pe tine. Apoi vei descoperi că, așa, ca prin miracol, lumea s-a construit în jurul tău. O lume care nu a fost inaugurată încă...

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Mai mult

AntiNostalgia 2 – privind spre viitor

Radio Europa Liberă organizează al doilea sezon: din nou filme documentare, dezbateri și mulți invitați din țară și din străinătate pentru a discuta despre lecțiile trecutului ca șansă de a modela un viitor diferit. Un dialog între generații, la care toată lumea este binevenită

XS
SM
MD
LG