Scriitorul ceh Milan Kundera împlinește azi, 1 aprilie, 91 de ani. Cititorii occidentali l-au descoperit odată cu romanul său de debut, Gluma (1967), publicat în Cehoslovacia în ajunul Primăverii de la Praga. Eroul cărții, Ludvik, sfârșește într-un fel de batalion disciplinar pentru a-i fi răspuns ironic entuziastei sale prietene comuniste, Marketa, cea care îi scrisese despre „atmosfera sănătoasă” care domnește în cadrul unei tabere de reciclare a Partidului: „Optimismul este opiumul popoarelor! Atmosfera sănătoasă duhnește a prostie! Trăiască Troțki! Ludvik”.
Tema excluderii din ceea ce Kundera numește „cercul magic al puterii” este recurentă în mai multe din romanele sale. Gluma—o „carte cultă”, cum o numea David Lodge—este povestea vieții individuale zdrobită de absurditatea unui sistem politic (și a unei epoci). Ludvik, ale cărui atitudini fuseseră considerate multă vreme „incorecte”, „individualiste” și mult prea „intelectuale”, este exclus din universitate și partid. După câțiva ani de muncă silnică, Ludvik rămâne fără orice iluzii legate de sistem. Pierderea convingerii sale politice este agravată doar de dezamăgirea legată de oameni: nu poate uita fatala ședință de partid în urma căreia fusese (unanim) exclus, trădat până și de cei mai buni prieteni. Eșuând în a se răzbuna pe cei care îl ruinaseră, fostul student comunist ajunge la concluzia că viața este o mare și crudă farsă. Pe măsură ce romanul se apropie de sfârșit, Ludvik se întoarce la provincia copilăriei sale, în căutarea unor valori mai „tradiționale”.
Mesajul Glumei pare a fi acela că ideologia comunistă este o chestiune de credință. Kostka, un comentator al lui Ludvik în roman, introduce sugestia apropierii dintre socialism și creștinism, o idee foarte la modă la sfârșitul anilor 1960. Dedesubtul presiunilor sociale și politice ale mediului înconjurător, protagoniștii lui Kundera sunt, de asemenea, și ființe complet private. Prietenia, dragostea, ura, gelozia sunt analizate cu subtilitate și profunzime. În acest sens, abilitatea autorului de a crea personalități „colorate”, cu vieți interioare bogate și pasiuni ce le permit să se ridice deasupra propriului mediu, transformă romanul lui Kundera într-o narațiune matură asupra experienței politice.
Milan Kundera a ales să trateze falimentul idealurilor regimului totalitar nu prin denunțare, ci prin ironie. În locul unei condamnări (asemeni lui Soljenițîn) a proceselor trucate (Slánský), a asasinatelor politice, șantajelor, amenințărilor sau spaimei, în locul unui manifest anticomunist despre perversitatea unui regim bazat pe obediență, credință oarbă în Partid și eradicarea gândirii critice, autorul alege calea unui gen non-dogmatic care îi permite să înțeleagă aventura umană din „capitala” complexității și ambiguității. Supraviețuirea în Europa de Est a presupus și o anumită conștientizare a subtextului, o hermeneutică zilnică a suspiciunii.
Într-un anumit sens, Gluma este un roman care ilustrează perfect această ambiție și servește ca motiv emblematic pentru o întreagă operă. Nu trebuie să plângi din cauza istoriei pentru că istoria joacă renghiuri de prost gust omului, ne spune Kundera. „Gluma” ar putea fi, de fapt, titlul tuturor romanelor lui Milan Kundera. Și deși argumentul lor este mereu farsa, tragedia nu se află nici ea prea departe. Tragicul și comicul sunt inextricabil legate. Comicul nu face o situație mai plăcută, mai suportabilă, ci, din contră: a descoperi comicul unei situații sau al unui personaj înseamnă a deschide un abis. Invazia sovietică din august 1968 și brutalitatea regimului de tip stalinist au văduvit tinerii cehoslovaci de un întreg sistem de iluzii. Opera lui Kundera reface, în acest sens, traseul unor vieți devastate. Prietenilor de ieri le trebuie extrem de puțin pentru a deveni dușmanii de azi și, în general, nu-i trebuie prea mult vieții să se schimbe.
Întreg misterul existenței umane rezidă în faptul că ea se petrece în imediata vecinătate și chiar în contact direct cu această „graniță” subțire. Cel care vorbeșteaici este chiar Jan, în Cartea râsului și a uitării. Jan care va trece granița și-și va părăsi țara. Cel care vorbește aici este chiar Jakub, în Valsul de adio. Cel care vorbește aici este Kundera însuși, refugiat la Paris. Sunt ființe ale căror vieți s-au schimbat ireversibil.
Doar uitarea poate lua locul iertării, pare a sugera Kundera. Păcatele comise rămân gravate pe zidul imaginar al existenței, fără redempțiune și fără scuze. Ludvik vrea răzbunare, dar aceasta îi fuge de sub picioare. Zemánek, prietenul care îl trădase, s-a schimbat și el. Cel care stă în fața lui în Brno (nu întâmplător locul nașterii personajului—Ludvik—și autorului—Kundera) nu mai este cel pe care îl știa. A îmbătrânit și a ales opoziția politică. Ironia tristă a Glumei demonstrează că soarta scapă celor care cred că o stăpânesc. Băieții răi devin băieții buni, Istoria nu are niciun înțeles, iar existența este doar o farsă sinistră într-o lume în care omul gândește, iar Dumnezeu râde...