Linkuri accesibilitate

Natsuko IMAMURA. Femeia cu fustă violet


Detaliu de pe coperta romanului.

La cei (puţin peste) 40 de ani, nipona Natsuko Imamura (n. 1980, Hiroshima) urcă, treaptă cu treaptă – Premiul „Osamu Dazai”, în 2010; Premiul „Yukio Mishima”, în 2011) –, în ierarhia literelor japoneze, încununarea venind odată cu Femeia cu fustă violet, Humanitas, 2022 (Premiul Akutagawa, 2019), „o poveste despre voyeurism şi pericolul de a te proiecta şi de a te pierde într-o altă persoană” (Kirkus Reviews), „o poveste angoasantă despre invidie şi vulnerabilitate” (Vogue).

„– Mă numesc Hino, Mayuko Hino, a zis ea răspicat, după care a mai adăugat: Mi se spune şi Femeia cu fustă violet”, a fost nevoie de 40 de pagini ca să aflăm numele misterioasei femei ce-şi face intrarea încă de la prima frază: „În cartierul nostru locuieşte o doamnă pe care lumea a poreclit-o Femeia cu fustă violet”, şi alte aproape 30 ca să intre în vorbă cu copii ce-o tachinează („– Ne pare rău. Te rog să ne ierţi. Priveliştea cu prichindeii care îşi lăsau în jos căpşoarele era atât de ciudată, încât o secundă am crezut că erau pe cale să înceapă alt joc. (…) – Nu-i nimic, a zis ea fluturându-şi mâna prin dreptul feţei”), ajungând chiar să-i servească cu bomboane făcute din „ciocolata cea mai bună, obţinută din boabe de cacao atent selecţionate şi cremă fină”, dintr-o cutie ce purta „sigla hotelului – literele M&H, alături de un cal înaripat, cu o ghirlandă de flori la gât”, unde aceasta a fost angajată de curând, mai şi dându-le lecţii de conduită: „– Hei, copii, trebuie să învăţaţi să împărţiţi între voi. Ajung pentru toată lumea”. Doar că naratoarei, Femeia cu pulover galben, nu-i scapă duplicitatea Femeii cu fustă violet – o mironosiţă la angajarea sa într-un hotel, iar peste câteva săptămâni ieşind deja cu directorul, tată de familie („Directorul a rămas la ea şi-n alte seri, nu doar în noaptea în care îi urmărisem”), ba chiar ajungând să-i ceară socoteală pentru că a plecat în vacanţă cu familia, ca să celebreze cei zece ani de căsnicie („Să nu îndrăzneşti să intri! Cum a fost călătoria la Ishigaki?”). Trec peste scena de violenţă care se lasă c-o victimă, ca să aflăm apoi dacă nu deznodământul, cel puţin o posibilă explicaţie a acesteia: „N-aveam nici o şansă! M-a ameninţat că, dacă nu mă întâlnesc cu ea, o să vă facă rău ţie şi fetiţei noastre”. S-ar putea însă ca toate acestea să fi fost puse la cale chiar de Femeia cu pulover galben – cea care n-a scăpat-o o clipă din vedere, iar în capitolul final, 22, se aşează la rându-i pe „locul special rezervat” din parc unde-şi mânca brioşa cu cremă de lapte Femeia cu fustă violet, şi astfel jocul de-a Quid pro quo se relansează:

„(…) Tocmai când eram pe cale să muşc din cealaltă jumătate, am simţit o bătaie uşoară pe umeri. «La ţanc!» mi-am zis.

Când am ridicat privirea, am văzut cum un copil o rupe la fugă, chicotind.”

25 iulie ’22

Previous Next

XS
SM
MD
LG