Vreme de două decenii după 1989, goana după mituri politice a fost pur și simplu mai vizibilă în Est, acolo unde contrastele sociale sunt exacerbate și unde individul percepe aceste prăbușiri tragice ale vechilor identități cu mai multă acuitate. Însă fenomenul este global, iar astăzi, a devenit la fel de intens și puternic și în Occident. Sentimente proto-fasciste de indispoziție, apoi furie, sunt din ce în ce mai prezente în țări care nu au așa multe probleme sau scuze precum neliniștitele teritorii ale Europei de Est. Reîntoarcerea mitului, alături de raționalitatea zweckmässig, rece și calculată, a cuștii de fier, este parte din neliniștea universală (de care profită profeții și demagogii).
Mă uit la aceste nesiguranțe și răspunsurile psiho-ideologice pe care le primesc: pot fi considerate fantasme prin aceea că atribuie realității o imagine dorită, zămislită în imaginație, aproximare și gândire magică. Lucrurile sunt, desigur, cu mult mai complexe: Există, într-adevăr, un sentiment de epuizare, de prea multă retorică, un sentiment că politicienii sunt acolo pur și simplu pentru a înșela. Corupția pare a fi universală și multe din aceste societăți sunt mai aproape de America Latină (sau Europa sudică) decât de orice model anglo-saxon al pluralismului. Pe de altă parte, exact această stare de epuizare a viziunilor despre lume tradiționale, aceste sindrom post-modern al repudierii marilor constructe teleologice în favoarea mini-discursurilor, sunt și cele care duc la plictiseală și la cheful pentru viziuni alternative care n-ar fi lipsite de îndrăzneală și inventivitate.
Trăim într-o lume secularizată, dar substitutele profane la mitologiile tradiționale încă n-au un viitor. Fascismul ca fenomen nu este pur și simplu legat de o personalitate sau de contextul specific al Italiei și Germaniei anilor 1920 și 1930: rădăcinile sale sunt de găsit în disponibilitatea maselor disperate de a urma indivizi cu o mare încredere în ei înșiși. Așa cum a arătat-o Germania în secolul trecut, până și teritoriile culturalizate, respectabile, luminate, pot cădea ușor și total în ghearele politicii salvării sociale ori a furiei și urii patologice. Este ceea ce s-a petrecut în 2016 în Marea Britanie și Statele Unite, în mod obiectiv cele mai vechi, puternice și mărețe democrații din lume.
Au existat nouă amenințări în Europa de Est, slăbiciune societală, opțiuni și sentimente ale cetățeanului de rând, care au făcut posibilă deificarea mitului - ceea ce ar însemna, în cele din urmă, triumful naționalismului asupra democrației: moștenirile leniniste, puterea gândirii magice, memoria unor lucruri nu chiar trecute sau inexistente, politica proteică și fluiditatea formațiunilor politice, tirania majorității, criza valorilor și autorității, pacea întemeiată pe mai puțină justiție, slăbiciunea clasei politice și ideile democratice pe care le profesează, și hiatul valoric între comunitar și individual. Toate aceste lucruri s-au dovedit a fi mai puternice decât liniștea reușitei (deși imperfectei) societăți democratice în Europa de Est.
Marea Britanie nu are niciun trecut comunist sau moșteniri leniniste, dar populația locală - așa cum am văzut - este la fel de vulnerabilă în fața fantasmelor și mitului. Lipsa unui trecut comunist comparabil cu al Europei de Est a făcut Marea Britanie mai înclinată să asume aceste sofisme sociale și, într-un fel, a avut mai mult timp să accepte, apoi să respingă libertatea. Nu există acolo, trebuie s-o spun, memoria vreunei consecințe dezastruoase care decurge inevitabil din respingerea toleranței. E cu atât mai surprinzător că aceste lucruri se petrec în Occident. Nu există o cultură sau instituții fasciste sau comuniste relevante care să împiedice progresul acestor societăți. Cantonarea este greșită însă, pentru că mitul poate funcționa oriunde. Și oriunde apare, ura și tirania îl secondează.
Ce înseamnă prosperitatea Uniunii Europene pentru cei mulți comparat cu independența britanică? Și, dacă tot suntem aici, discutând teribilele greșeli ale acestei noi ere, de ce anume ar trebui shopurile românești, poloneze, pakistaneze să înlocuiască pub-urile engleze, leagănul comunității și solidarității care a stat la baza tradiției „noastre” democratice, juridice, pacifiste în ultimii 250 de ani? Auzind astfel de discursuri, ne dăm imediat seama că ura reușește tocmai pentru că apare drept rațională, evidentă și democratică. Este și motivul pentru care conservatorii americani - năpasta mișcării pentru drepturile și eliberarea femeilor - scuipă flăcări rasiste împotriva musulmanilor pe considerentul că aceștia oprimă femeia. Ne întrebăm, așadar, asupra misterului din spatele Brexit, vedem cum anxietățile cetățenilor britanici legate de globalizare și schimbare s-au combinat cu un sentiment specific britanic de a fi unic și separat de Europa. Au existat eforturi absurde de a face „independența” să pară logică și utilă...
O spun aici apăsat: Democrația rămâne singurul sistem just, dacă luăm drepturile omului ca pe singurul lucru de importanță din lume. Sarcina noastră este să înțelegem, să nu subestimăm sau respingem idioțeniile ticăloase care prind rădăcini în sânul populațiilor dezorientate, să realizăm că trebuie să căutăm mereu adevărul și modestia, să susținem politicos, dar cu tărie că doar democrația este bună, că este singurul lucru care merită salvat.
Brexit nu este altceva decât o nouă izbucnire a acestei experiențe comune (a Vestul și Estului). Ar putea părea surprinzător, cum spuneam, dar n-ar trebui să fie. Mitul a găsit întotdeauna o cale de a se strecura înăuntru, iar misiunea noastră este aceea de a înțelege că masele îl așteaptă pe Perón. Sarcina noastră este să-l expunem ca tiran nebun, violent și aberant, să reafirmăm sus și tare, ținând cont de propriile noastre greșeli, că democrația și toleranța sunt singura noastră opțiune și șansă.
