Până la sfârșitul conducerii lui Nikita Hrușciov în toamna anului 1964, devenise destul de clar, atât în URSS, cât și în Europa de Est, că reforma sistemică din interior condusă de către o intelighenție liberă în gândire și operând în limitele permisibilului definite de partid, a încetat să fie o opțiune viabilă.
În același timp, prioritatea epistemologică a revizionismului în Blocul sovietic a constat în concentrarea metodologiei istorice marxiste pe marxismul însuși. Cu alte cuvinte, istoricitatea marxismului, momentul conștiinței de sine marxiste a fost central pentru reinventarea adevăratei valori a negativității ca un spațiu nou pentru afirmarea particularității împotriva falsei universalități glorificate de către sistem. Direcția hegeliano-marxistă părea cea mai adecvată pentru asumarea unei legitimități metafizice, acea sursă spirituală care exprima și simboliza aceleași ambiții, obsesii, anxietăți și speranțe.
În timpul aprigelor polemici din anii 1930, Karl Korsch postulase clar semnificația și conținutul înclinat spre răzvrătire al dialecticii marxiste, iar marxiștii critici est-europeni nu au ezitat să-i adopte punctul de vedere, ba chiar să meargă dincolo de pozițiile cristalizate în Marxismus und Philosophie: gânditorul marxist avea obligația să pună accentul pe dimensiunea filosofică a marxismului, energia negativă a dialecticii, „în contrast cu disprețul manifestat anterior, în forme diferite dar cu același rezultat, de către varii curente ale marxismului, față de elementele filosofice revoluționare ale doctrinei create de Marx și Engels” (Marxisme et philosophie).
Campionii teologiei neodogmatice au fost, desigur, filosofii oficiali sovietici și est-germani care se specializaseră în urmărirea celui mai mic semn de eterodoxie: în RDG, de la teoreticianul-șef al partidului, Kurt Hager, la oameni precum Manfred Buhr sau Wilhem-Raymund Bayer, ideologii est-germani nu au ratat nicio ocazie de a combate și eradica erezia revizionistă.
Din acest punct de vedere, consider că ar fi imprecis să credem, alături de L. Kołakowski, că mentalitatea exclusiv-dogmatică tradițională a fost aproape complet înlocuită de către o abordare cinică, strict pragmatică, specifică noului tip de birocrat comunist. Desigur, cea mai intolerantă generație de clerici ideologici a dispărut după 1960, dar nimeni n-ar trebui să suspecteze cohortele ulterioare de aparatcici de înclinație liberală sau umanistă. Moral și psihologic, ei au aparținut unei generații diferite de cea a „preoților” evocați cândva de Kołakowski. Ei nu au fost implicați personal în crimele staliniste și nu au avut niciun motiv să caute raționalizări istorice, deși din punct de vedere politic trebuie că au împărtășit aceleași valori ca predecesorii lor. Ei erau „în mod obiectiv” prizonierii aceleiași logici falacioase (Principalele curente).
Aparatcicii indiferenți, amorfi din punct de vedere ideologic, cu a lor simulată rezervă axiologică, au fost de fapt un element eficient al suprastructurii autoritar-birocratice care funcționa atât de bine: ei nu aveau nimic în comun cu filosofia marxistă sau etica socialistă; au ignorat „superb” problemele stânjenitoare ale responsabilității istorice.
Spre a-l parafraza pe Engels, principala lor sarcină era să corecteze logica faptelor contradictorii, să modeleze și să lămurească asupra istoriei, în pofida tuturor evidențelor, în vreme ce se petrece marșul imuabil către comunism. Au avut o singură convingere, un singur crez absolut; au adulat un singur dumnezeu; au cinstit doar o singură valoare politică: propria lor supraviețuire birocratică, accesul de durată la putere, dreptul lor de a domina, de a dicta și de a teroriza.
Și-au abandonat toate pretențiile de comunicare credibilă, veridică, subminând astfel miturile escatologice și de susținere ale marxism-leninismului. Cu toate acestea, spre exemplu printre liderii sovietici grupați în jurul lui Leonid Brejnev, „influența de durată a marxism-leninismului ca sursă a legitimității și limbaj al politicii, împreună cu o înrădăcinată perspectivă stalinistă, a produs o neîncredere profundă față de Occident și o susceptibilitate durabilă privind apelurile «revoluționare» și politicile expansioniste” (Russia and the Idea of the West).
Nomenclatura neo-stalinistă a păstrat loialități puternice față de o versiune radical simplificată a sfintei scripturi marxist-leniniste: „[Brejnev] credea că a face acum ceva «ne-marxist» era inadmisibil—întregul partid, întreaga lume, erau cu ochii pe el. Leonid Ilici era foarte slab în [chestiuni de] teorie și asta îl durea foarte tare” (The System: An Insider’s Life in Soviet Politics).
