O carte scrisă la patru mâini, Numai copilăria e glorioasă, Editura Trei, 2022, în care „scriitorul şi omul Dorin Tudoran se povesteşte pe sine cu atâta autenticitate şi talent, încât cartea de faţă devine totodată povestea unei vieţi şi imortalizarea acelei vieţi prin literatură” (Domnica Drumea), mărturisindu-se „în stilul său de-o spectaculoasă plasticitate (…), amestec de aplomb şi de sarcasm, de elan confesiv şi sentenţiozitate nemiloasă” (Ion Bogdan Lefter), în care se regăsesc figurile de prim-plan ale literelor române postbelice (Marin Preda, Emil Botta, Petre Stoica, Nichita Stănescu, Ileana Mălăncioiu ş.a.); „supt vreme”, unele (Adrian Păunescu); numărate pe degetele de la o mână, cele neînfricate („Doi oameni din generaţia mea au fost de o puritate extraordinară – Mazilescu şi colegul meu de grădiniţă Daniel Turcea”).
Tocmai pentru că-l cunosc, încă din perioada sa chişinăuiană, pe autorului Mic-ului tratat de glorie, nu pot să nu-l cred pe cuvânt pe Robert Şerban: „Dorin Tudoran nu seamănă cu restul lumii (literare), care şi-a văzut de treaba ei, de scris, de citit, de publicat, de luat premii, de făcut carieră şi/ori politică. A fost şi a rămas permanent informat şi reactiv, de la plecare până astăzi (…). În opoziţie, indiferent cum s-a chemat puterea şi cine a reprezentat-o”. Zice poetul: „Sunt un om care, pentru a-mi permite să fiu aspru cu alţii, am hotărât de la bun început să fiu foarte aspru cu mine însumi”, asumându-şi „integral conturul literar, civic şi moral”, iar la întrebarea lui Robert Şerban, „Ce credeţi că aţi pierdut nescriind versuri atâţia ani?”, răspunsul e tranşant: „Una peste alta, cred că am pierdut ceva ce nu m ai pot recupera – o parte din mine, o parte din ce aş fi putut deveni, dar îmi tot spun că poate ce am câştigat şi am devenit nu e de lepădat”.
Cel mai mare câştig al lui D.T. sunt prietenii – vai! majoritatea trecuţi în lumea umbrelor –, în primul rând poeţii (care „nu sunt cu toţii acelaşi fel de animal. Unii sunt animale de apă, alţii – de uscat, nu puţini – vietăţi ale aerului”), despre care scriitorul povesteşte pe larg, când cu pietate („Emil Botta a continuat să mă sune, mereu la ceas de seară sau de noapte (…). Îmi devenise un prieten foarte apropiat…”), când cu legitimă mândrie („Nu-mi amintesc ca Ileana [Mălăncioiu] să fi dovedit vreodată mai puţină demnitate profesională şi socială decât Ana [Blandiana]. S-au comportat amândouă admirabil”), întotdeauna însă cu deplină înţelegere („Pentru Păunescu era probabil limpede că o radicalizare în respingerea dictaturii nu putea duce decât la moarte – mai întâi la moarte profesională, socială, la declasare, şi, mai apoi, în unele cazuri, chiar de moarte fizică. Şi pe el nu avea cum să-l tenteze un asemenea martiriu, cum nu ne-a tentat pe cei mai mulţi dintre noi”). O adevărată galerie de portrete – contrastante, majoritatea (Nichita Stănescu, Dan Deşliu ş.a.) –, prinse, unele, în chihlimbarul vreunei istorioare de neuitat (aia cu bileţelele „aruncate în burta pianinei cu consemnul că nu vor fi scoase de acolo decât peste zece ani”; aia cu Grigore Hagiu bând în vagonul restaurant cu Petre Stoica şi Nichita până a adormit cu capul pe masă, iar la trezire, pe podul de la Cernavodă, „i-a făcut un semn chelnerului să vină la el, a băgat mâna în buzunar, i-a dat o bancnotă şi i-a spus: «Băiete, fii drăguţ, scoate-ne şi nouă masa asta în grădină, undeva mai la umbră, fiindcă aici în restaurant e prea cald…»” ş.a.), adevărate mărgăritare şlefuite de timp ce-ar trebui să-şi găsească locul într-o viitoare Istorie a literaturii române contemporane.
Că tot am rostit cuvântul, închei cu această frază: „Gândindu-mă la atâţia oameni, la câtă moarte se află în urma mea, dar şi la moartea care va veni pentru mine, la rostul şi nerosturile vieţii, sunt sigur că moartea este cel mai loial contemporan al nostru” (subl. mea), amintindu-vă că un strămoş al său, Atanasie (Tănase) Todoran, „a avut o vitalitate excepţională, fie că a fost tras pe roată la 104 ani, fie că a fost tras pe roată la 124 de ani…”. Mă bucur nespus să-l ştiu pe Dorin Tudoran, contemporanul nostru, călare pe roata istoriei!
